In varful lumii

             de preot Lucian Grigore


  In varful lumii trista si mistuita-n flacari
 e crucea Ta intinsa si mana mea ce-o porti
 cand imi cuprinde pieptul imbratisarii Tale
 cand ma aduna-n taina imbratisatei morti.

 E crucea Ta o rana, stalp spre blestemul sortii,
 mirarea mea intreaga ca Te-am vazut cum mori,
 Dar Tu iesind de-acolo din valvataia mortii
 cu rana Ta deschisa m-ai invatat sa mor.

 M-ai ridicat pe mine, si poala crucii Tale
 inca mai poarta lacrimi ca semn ca Te-am ales.
 Sunt lacrimile Maicii ce Te-a nascut pe Tine,
 sunt lacrimele mele ce plang atat de des.

 Calatorind spre lume se stinse glasul Tau
 lasandu-ma pe mine sa strig cat pot cuprinde
 cum Te-au ucis talharii pe Tine, Dumnezeu,
 zdrobindu-mi de pe buze noianul de cuvinte.

 Si ma framant atata cand stiu ce mult Te doare
 ca rataciti de frica Te-am parasit cu totii
 Ingaduie-ti de-apururi putina mangaiere,
 nu ne lasa afara cand strangi zavorul portii.

 Am sa mai stau o vreme sa zabovesc de paza
 la poarta dintre treceri cand vii la judecata.
 Tu insuti sa ma judeci si Tu sa-mi fii de straja,
 Ca te-am iubit, o sti, dar am gresit indata.

 Mai judeca-vei Doamne, sau vei lasa sa trec,
 ca sa ma vezi cu ramuri, in maini purtandu-ti cantec?!
 E prea destul atata ca n-am putut sa plang
 pacatele ce insumi am amanat sa judec.

 Taceam infrigurat, si crucea incremenise
 acolo sus pe deal, pe dealul unde seceri
 venea un vuiet dulce, si m-am oprit sa beau
 fiorul ce da viata involburatei treceri.

 De sus de tot sfarsita durerea cea de Tata
 se pravalea prin lume vazandu-te cum mori
 Eu te-am ucis, si plang si-mi plange viata toata
 Dar El te-a luat pe Tine, Tu scumpul Lui odor!

 Deasupra-mi si-nainte se rourase calea
 inima mea chema cu ea ca sa petreci
 Erai strapuns de mine si ma gandeam ca-ti pare
 atata dor si mila ca sa nu vrei sa treci.

 Mi-am dus la tample mana sa-mi izbavesc durerea,
 erai desupra-mi cale si pavaza si stea
 si dragostea de Tine nelamurindu-si firea
 ramase sa ma strige gonind in urma mea!

 Erai si rug si vuiet si stalp de foc erai
 cand marea Ta din palme se desfacu de ele
 sa-mi pregateasca calea cu flori si cu alai
 sa trec intreg spre tine, si sa m-ating de stele.

 Se desfacuse marea in vuiet de durere
 sa trecem noi robitii cu pruncii nostri toti
 si cu sotii, cu case, cu neamuri si avere
 spre Tine cel din tara pecetluitei morti.

 S-a rupt catapeteasma si tunetul puterii
 s-a sfaramat in inimi si-n cugetele toate,
 ai inviat pe semne, ca umbla pe la porti
 copiii cei din ceruri cu sufletele noastre.

        Sangele meu

            de preot Lucian Grigore


  Am simtit cum trece prin sangele lumii
 un strigat!
 Durerea ce ma chema erai Tu,
 Cuvant nerostit de minte…
 "Sa te inalti - mi-ai spus -
 si sa ma iei la tine, in sufletul tau,
 sa dai deoparte necugetarile
 si lespezile intunecimilor toate".
 Dar neputand sa Te ajung,
 Te-am cuprins cu sangele meu cand sangele Tau m-a atins,
 caci sufletul meu era prea putin sa Te incapa.
 Atunci Te-am vazut…
 cutremuratu-m-am si Te-am vazut!
 Erai sfasierea dorului meu prea sarac!
 M-am temut, si Te-am cuprins,
 sfaramat, cu sangele meu Te-am dorit…Dumnezeu.
 Trupul meu neprielnic
 lespede parasita ti-a fost …in vremea parasirii de mine.
 Lespedea mormantului Tau,
 vestind marturia plecarii Tale spre cer…
 sa spun pururea celor ce trec,
 nedumerirea ca sunt, incredintarea ca esti!
 Si Te-am cuprins cu sangele meu cand sangele Tau m-a atins,
 caci dorul meu era prea putin sa Te incapa.
 In amurg mi-ai zis: "lasa-ti suvoiul inimii tale sa te duca spre
 cer!"
 Si am simtit ca nu ajungeam inca sa cred…
 dar Tu stiai neputintele mele,
 durerile mele stiai !
 si lespedea greului zilelor mele intelegeai cum m-apasa!
 Mi-am luat atunci inima-n pumni si am strigat sa ma auzi,
 dar nu era de-ajuns…caci inima mea pierise in strigarea de Tine!
 Si-am pus in locul inimii mele cuvinte,
 si inima pumnilor mei a-nceput sa bata la Tine
 fara sa stiu ca mult mai devreme,
 deschisesesi chiar Tu pentru mine calea.
 Si Te-am cuprins cu sangele meu cand sangele Tau m-a atins,
 caci mintea mea era prea putin sa Te incapa.
 Era destul de tarziu, innoptase…
 cantam si inima Ta batea la mine in piept,
 asteptandu-ma sa-mi risipesc nedumeririle toate
 cu aripile cuvintelor mele frematand ca niste fluturi.
 Eu Te-am cuprins in noapte, sfaramat, cu sangele meu…
 si fluturii cuvintelor mele cu aripi de sange
 zburdau pierzandu-mi cantecul dincolo de portile cararilor Tale.
 Atunci Te-am cuprins cu sangele meu…
 era chiar clipa cand sangele Tau m-a atins,
 altfel Te-as fi pierdut,
 caci si acest cantec al meu ar fi fost prea putin sa Te incapa.
 Stiu bine…Te-am cuprins cu sangele meu,
 cu lespedea trupului meu Te-am infasurat si Te-am pus in icoana,
 ca sa nu pleci…
 caci sufletul meu,
 si dorul meu,
 si inima mea,
 si mintea mea,
 si cantecul meu,
 ….
 ar fi totdeauna mult prea putin sa Te incapa.

   viatã de om …



Se fãcea cã veneam din nefiintã întru fiintã.

Un fluviu de flori si de lumina; curgea spre cer urcând;

eram singur si ziua se zbãtea intre cer si pãmânt cu pâlpâiri de foc
si roua;.

Am atins calea de flori si totul s-a prefacut in stele mici viorii
care risipeau in sufletul meu parerea de rau ca se sting prea
curand.

"Vino!" mi-a zis o rasucire de fum ca o rugã deschisa deasupra-mi,

Dar m-am intors si rostul curgerii se sfarsise si ziua dintre cer si
pamant se sfarsise si ea ca un chiot peste munti repetand iar si iar
frantura unui cuvant despre care stiam prea putin ca sa-l pot grãi.

"Vino si tu!" mi-a zis o rãsucire de foc si m-am lasat alungat de
ziua care necontenit imi rostea numele pierind printre munti in
chiot sfarsit de dureri… durerile unei nasteri ce-mi pãrea prea
aproape!

Era sa ma nasc si nu intelegeam ca ziua trecuse si inima mea rostea
alte cugete pe care insumi nu le luam in seama, dar le vedeam cu
ochii orbiti de durere.

Ma nasc si descopar ca ies spre veacuri, spre lumea rasucirii de foc
si lumina. E vremea luminii cand veacurile neîncepute se incovoaie
ca sã dea rosturi buzelor mele… cuvintelor!

Rostirile unduiesc si din ele rasar petale, petalele râului de flori
urcand…

"Vino!"…mi s-a spus,
Si inima mea s-a risipit in lumina

Si l-am vazut pe Dumnezeu ca un copil stand langa mine si aratandu-
mi cararea
pe care aveam sa merg regasindu-mã!

"Du-te!"… mi-a spus,
"si ramai pana ce râul de Lumina va aduna iarasi din miile de stele
inima ta risipita!"

Si inima mea se facu râu de flori si de luminã spre cer urcand.

Nu mai eram singur…eram un firicel de lumina intre cer si pamant,

Un freamãt de foc si de rouã…în inima copilului ce-mi aratase calea,

în inima ce pâlpâia odata cu mine între "Vino!" si "Du-te!"

un vis,


adicã o viatã de om!