Savarsirea Cuvioasei Maria Egipteanca
de Sfantul Ioan Iacob
In vremea noptii langa apa
In lunca Sfantului Iordan
Asteapta cautand in zare
Un pustnic Calamonitean.
Ce ai batranule Parinte,
De esti asa nerabdator
Si tot privesti in
“ceea parte”
Cu ochiul tau iscoditor?
Ai pus vreo undita in apa
Si n-o gasesti la locul ei
Sau la loc mai
bun de pescuire
De ceea parte poate vrei?
Dar asta nu se face noaptea,
S-o faci mai bine de cu zi
Si-i lucru
de mirare Avvo,
Ca-ti vine dor a pescui!
Asa s-ar fi mirat oricine
Vazandu-l pe batran sezand
La miezul noptii
langa apa
(Pescar pe el l-ar fi crezand).
Dar dupa cum se vede treaba
Nu-i este lui de pescuit
De sta asa in
nemiscare,
Rugandu-se necontenit.
Privind mai bine, vom cunoaste
Ca este “Pustnicul Zosima”,
El poarta mantie in spate,
La piept: Epitrahil si schima.
Un vas bisericesc in mana,
El tine prea cuviincios
Avand dumnezeiescul
Sange
Cu Sfantul Trup al lui Hristos.
In vremea asta el asteapta
Din ceea parte de Iordan,
Sa vie spre impartasire
“Sihastra de neam Egiptean”.
Un an de zile se-mplinise
De cand s-a inteles cu ea
S-aduca “Sfintele”
Batranul
Si-acuma ea intarzia!
In mintea lui i se strecoara
O banuiala cu fior:
“Dar poate nu
mai sunt eu vrednic
Sa vad acum acel "!
Si daca vine ce voi face?
De luntre nu m-am ingrijit”!
Acestea cugetand Batranul
Un
plans amar l-a napadit.
Dar numai iata ca zareste
Pe Sfanta pustnica venind
Deasupra apei (ca pe gheata)
Mirat o vede
el pasind.
Pe trupul ei parlit de soare
Si ca o scandura uscat
Ea poarta doar o zdreanta veche
Pe care
Pustnicul i-a dat.
In ziua cand era sa moara
Atuncea s-a impartasit
Si pentru asta pe
Zosima
Mai inainte l-a vestit.
Caci vrand sa moara nestiuta
I-a zis sa vie la un an
S-o afle ca mai
inanite
De ceea parte de Iordan.
Cu multa nerabdare Avva
In anul urmator venind
Aflat-a trupul Cuvioasei
De un an de zile adormit.
Iar in nisip era scrisoare
Cu ziua savarsirii ei:
Ca-i este numele
“Maria”
S-o-ngroape dupa obicei.
Cantandu-i cele cuvenite
Sedea Batranul cugetand,
Ca nu avea nici o unealta
Sa-i faca groapa in pamant!
Dar, O! Minune prea slavita!
Venind un leu infricosat,
Cu ghearele scobind indata,
Mormantul
Sfintei a sapat!
Apoi plecandu-se cucernic
In pace el s-a departat
Iar pustnicul
cu multe lacrimi
Cinstitul trup a ingropat!
Luceferii stiintei
de Sfantul Ioan Iacob
Invatatii ce de astazi
Tot se straduiesc mereu,
Ca deplin sa dovedeasca
Ca nu este Dumnezeu.
Cu progresele stiintei
Ca si mandrul "Lucifer",
Dansii vor sa se inalte
Astazi mai presus de cer.
Doua "usi" le stau in fata
Si raman aici mirati,
Dupa cum la "poarta
noua"
Sta un bou "sa ma iertati".
Una este "usa vietii"
Care lor li s-a inchis,
Alta este a pierzarii
Care groaznic s-a deschis.
Cate le ajunge capul,
Se grabesc sa nascoceasca,
Ca sa fabrice "viata"
Si pe moarte s-o opreasca
Orice uneltesti atee,
Viata nu vei fabrica
Iar de rafuiala mortii
Nicidecum nu vei scapa.
Toate cele nascocite,
Cand ajungi langa mormant,
N-au valoare nici ca pleava
Care se arunca-n
vant!
Daca nu cunosti-n viata,
Pe Mantuitorul tau,
Vei cunoaste dupa moarte
Tirania "celui rau".
Cugetari scurte
Niciodata duhul nostru
Nu se poate linisti
Daca nu ne dam silinta
"Intru Domnul a trai".
Dupa cum nu tace pruncul
Cand lipseste maica sa,
Tot asemenea si duhul
Nu se poate alina.
Intru Domnul este pacea,
Intru el odihna mea,
Calea cea adevarata
Si acum si pururea.
Cand mintea vrea sa zboare
La Bunul Dumnezeu,
Atunci vrajmasul tainic
Ne bantuie mereu.
Imprastie gandirea
Ca pulberea in vant
Si cauta sa traga
Privirea la pamant.
Priveliste desarta
Ne-arata cel viclean
Ca sa pogoare mintea
Din "vesnicul liman".
Piatra nesimtirii mele
S-a facut ca un mormant
Care vesnic ma apasa
Si ma trage la pamant.
O, de s-ar misca odata
Piatra sufletului meu
Ca sa faca loc luminii
Sfinte de la Dumnezeu.
Intunerice de patimi
Inlauntrul meu domnesc,
Iar vlastarele virtutii
Toate se ingalbenesc.
O, om!
de Sf. Ioan Iacob Hozevitul
O, om ce mari raspunderi ai
De
tot ce faci pe lume,
De
tot ce spui in scris sau grai,
De
pilda ce la altii dai,
Caci ea mereu, spre iad, sau rai,
Pe multi o sa-i indrume.
Ce grija trebuie sa pui
In viata ta, in toata,
Caci gandul care-l scrii sau spui,
S-a dus, in veci nu-l mai aduni
Si
vei culege roada lui,
Ori viu, ori mort, odata.
Ai spus o vorba, vorba ta,
Mergand din gura-n gura,
Va n-veseli sau va-ntista
Va curati sau va -ntina,
Rodind samanta pusa-n ea
De dragoste sau ura.
Scrii un cuvant: cuvantul scris,
Ramane-n urma drum deschis
Spre ocara sau slava.
Ai spus un cantec,
Versul tau, ramane dupa tine,
Indemn spre bine, sau spre rau,
Spre curatie , sau desfrau,
Lasand
in inimi rodul sau,
De
har sau de rusine.
Arati o cale, Calea ta
In urma ta nu piere,
E calea buna, sau e rea
Va prabusi, sau va-ntina,
Vor merge suflete pe ea,
La pace, sau durere.
Traiesti o viata, viata ta
E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita,
Cum ti-o traiesti, vei castiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om ce mari raspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris, sau grai,
Sau lasi, prin pilda care-o dai,
Pe, multi, pe multi, spre iad sau rai,
Mereu o sa-i indrume.
Daci nu uita : Fii credincios!
Cu grija si cu teama
Sa lasi in inimi luminos
Un semn, un gand, un drum frumos,
Caci pentru toate, 'nendoios,
Odata, vei da seama.
Amin