A opta zi!

	A opta zi !   (I)                     de Preot Lucian Grigore        Eram mic, atât de mic cã abia putem tine minte povestile bunicului. Bunicul meu, Avraam, stãtea adesea cu mine pe vârful colinei si-mi spunea câte în lunã si-n stele... Da ! Mi-a soptit sfãtos, acolo sus, povesti despre care nu mi-as mai putea aduce aminte niciodatã. Doar una singurã îmi mai aduc aminte... Îmi zice el într-o zi: - Fiule, ascutã si pricepe, si sã stii cã nu multi pricep cele de tainã ! - Spune bunicule ... "Ei... a fost odatã, într-un timp îndepartat o tarã minunatã unde curgea lapte si miere. Si în tara aceea trãia un împãrat întelept, drept si bun, care avea un fiu pe care îl iubea nespus. Împãratul si fiul sãu ocârmuiau tara aceea bogatã si casa lor era totdeauna primitoare, plinã de roade de grâu de vin si de untdelemn, iar vistieriile lor si hambarele lor erau pururi îmbelsugate. Din pricina acelui belsug adesea multi prieteni obisnuiau sã vinã la masa împãrãteascã, sã se ospãteze si sã se bucure de cuvintele întelepte ce ieseau din gura împãratului. La ospete, de fiecare datã împãratul cerea sã i se punã dinainte o cupã de aur, cupa întelepciunii, pe care o pretuia mai mult decat ar fi pretuit lumina ochilor. Era cupa împãrãteascã pe care însusi o numea cupa dreptãtii si a bunãtãtii. Se spune cã oricine ar fi bãut din pocalul acela, macar o singurã înghititurã, ar fi înteles deplin tainele lumii si rosturile fãpturii. Împãratul însã nu putea sã lase vasul scump la îndemâna orisicui pentru cã acesta era chiar semnul împãrãtesc al puterii sale si oricine s-ar fi atins de pocal fãrã voia lui, dupã legile împãrãtiei, trebuia sã moarã. Se mai spunea cã cel ce ar fi sorbit din cupa aceea nu ar fi flãmânzit si nu ar fi însetat niciodatã. Si singurul caruia împãratul îi îngãduia sã se apropie de cupã era doar fiul acela preaiubit al sãu. Într-un timp, dupã mai multã vreme de secetã, veni peste tara aceea o foamete cumplitã. Multi cãlãtori din depãrtãri si multi dintre cei de aproape treceau pragul vistieriilor împãrãtesti sã-si cumpere grâne ca sã-si hrãneascã pruncii si pe casnicii lor si sã se izbãveascã de moarte. Adesea si prietenii si slujitorii si dregãtorii dar si craii vecini cu dregãtorii lor veneau în aceastã casã a belsugului, la împãratul cel drept si bun sã-si încarce cãrutele si asinii cu bucate. Foametea durã câtiva ani buni si nicicum nu pãrea sã se risipeascã. Tarinile erau pãrjolite, câmpurile vestejite, râurile uscate, cãmãrile si vistieriile secãtuite. Nu dupã multã vreme chiar si hambarele împãratului cel bun rãmaserã pustii. Multi dintre slujitori pieriserã de boli si lipsuri si nu mai avea cine sã rânduiascã treburile împãrãtiei dupã cuviintã. În cãmara împãrãteascã nu mai ramasese decât o grãmãjoarã de grâu si câteva burdufuri cu vin. Erau ultimele bucate din lume! Dupã ce se vor fi isprãvit si acelea, ultimele fãpturi de pe pãmânt ar fi fost înghitite de pieire. Întristat peste mãsurã împãratul cel bun adormi cu asternutul plin de lacrimi afundat în gânduri despre împãrãtia lui pierdutã. Atunci avu un vis! Se fãcea cã un pitar îi întindea o pâine aburindã si-l îndemna sã guste zicându-i: ia si mãnâncã împãrate si frânge din pâinea aceasta prietenilor tãi. Cãci pâinea nu se va împutina pânã ce nu se vor împlini zilele secetei. Mai departe vãzu un paharnic care se apropia de el având în mâini cupa cea scumpã a întelepciunii si a bunãtãtii plinã cu vin. Acesta îi zise: ia si bea împãrate, bea tu si prietenii tãi, cãci aceastã cupã a bunãtãtii nu va seca pânã ce nu se vor împlini zilele secetei si ale blestemului. Împãratul se trezi din somn si îndatã cãzu în frãmântare întrebându-se ce sã fie cu visul acela !? Nu peste multã vreme bãtu la usa camerei sale de odihnã fiul sãu care îi mãrturisi cã si el a avut un vis în care îl vedea pe pãrintele sãu luând grâu din hambar cu pocalul scump de aur si umplând sacii trecãtorilor. - Te-am întrebat atunci, zise fiul, de ce faci aceasta, si mi-ai spus cã nicicum grâul din saci, turnat cu pocalul acela nu va sfârsi pânã ce nu va trece mânia secetei. În miez de noapte împãratul si fiul sãu cugetau împreunã asupra celor ce aveau sã împlineascã spre a-si izbãvi de la pieire împãrãtia. Curând aveau sã înteleagã: - Aceasta vom face! Vom chema pe cei dintâi dintre prietenii nostri si le vom umple sacii cu grâul ce a mai rãmas. Eu însumi, zise împãratul, am sã le umplu sacii cu propria-mi cupã. Voi umple întâi un sac pentru tine fiul meu si apoi pentru ei, pentru fiecare! Si voi sti cã niciodatã merindea nu se va sfârsi din sarcinile acelea pînã ce nu va trece primejdia. În miezul noptii împãratul chemã cãpetenia slujitorilor si ceru sã se adune toti slujitorii în sala tronului. Dupã ce se înfãtisarã primirã poruncã sã aducã grâul din cãmãri si de asemeni si vinul. În sala tronului, pe masa împãratului slujitorii adunaserã câteva burdufuri de vin si doar o micã grãmãjorã de grãunte ce ar fi avut sã se isprãveascã curând. - Ati adus tot ? întrebã împãratul. - Pânã la ultimul grãunte! raspunse cel mai bãtrân dintre slujitori. - Sã vedem câti saci se vor umple, ca sã stim pe câti dintre prietenii nostri chemãm la praznic ! Aduceti mai întâi sacul cel ales pentru fiul meu, din care el va gusta pânã ce mânia va trece ! Slujitorii aduserã un sac de mãtase de culoare stacojie si cu mâini tremurânde îl îmbiau pe împãrat sã ia din grãmada de grâu si cu pocalul de aur sã toarne. Sacul se umplu! La urmã împãratul scrise cu o bucatã de argilã galbenã numele fiului sãu pe sac si strângându-l asezã peste legãturi în cearã sigiliul împãrãtesc. Îndatã ce îl însemnã astfel, au fost adusi alti saci din tesãtura de in. Se umplurã îndatã si acestia. Sacii de in împreunã cu cel de mãtase erau la numãr doisprezece. În vreme ce împãratul îsi dregea glasul pregãtindu-se sã dea poruncã slujitorilor sã meargã în împãrãtie si sã cheme unsprezece dintre prietenii sãi, cel mai vârstnic dintre slujitori fãcu semn tuturor celorlalti sã îngenuncheze si îndreptându-si privirea cãtre împãrat spuse: - Îngãduintã si îndurare stãpâne! Îngãduie nouã, acum în ultimele ceasuri ale vietii noastre pãcãtoase, sã-ti cerem a ne prelungi cu câteva zile încã pribegia. Am slujit cu sfialã si grijã în curtile tale si niciodatã nu ti-am iesit din cuvânt. Ai milã si dã-ne nouã si copiiilor nostri merindea aceasta. Iatã, doisprezece suntem... Nici unul mai mult. Asemenea si sacii doisprezece sunt... Vom merge cu voia ta la casele noastre si la copiii nostri care ne asteapta cu inimile uscate de foame si sete, vom isprãvi apoi merindea aceasta si vom muri ! Împãratul cel bun cãzu o vreme pe gînduri. Inimile slujitorilor tremurau de grijã. Dupã câteva clipe, ce pãrurã vesnice, împãratul vorbi: - Bine! Voi m-ati slujit si nimic nu am a mã rãzbuna cu voi. Fie ! Voi sunteti de-acum prietenii mei! Nu vã mai numesc slujitori. Sunteti prietenii mei ! Dar... ce vom face ?! Cã numai unsprezece dintre voi îsi vor lua partea ! Sacul stacojiu din fir de mãtase este al fiului meu ! - Pãrinte Doamne, zise fiul, eu totdeauna sunt cu tine. Mã voi hrãni din cupa binecuvântãrii tale si voi fi viu. Dãruieste dar, cu bunãtatea ta, sacul meu celui de-al doisprezecelea. - Asa sã fie fiul meu! grãi împãratul si încuviintându-le cererea le fãcu semn sã se ridice. Îndatã înteleserã cã si burdufurile, ca prin minune, erau tot în numãr de doisprezece. Împãratul le dãrui slujitorilor si burdufurile si le spuse iarãsi: - Iubitii mei prieteni, acum e miezul noptii. Lãsati toate cele ce am pregãtit pe masa tronului si mergeti la culcare. Mâine în zori vã veti lua sarcinile fiecare si veti pleca la casele voastre. Înainte însã aduceti-mi sigiliul împãrãtesc sã scriem numele fiecaruia pe sacul sãu ca sã nu vã sfãditi între voi si nimeni sã nu strice rânduielile ce le-am asezat. Numele fiecãruia dintre slujitori fu scris pe sacul ce le stãtea dinainte pânã la ultimul. In dreptul unuia singur stãtea sacul de mãtase al fiului de împãrat. Unul dintre ceilalti unsprezece zise: - Sã stergem numele printului si apoi vom trece numele fratelui nostru! - Nicidecum, rãspunse împãratul, ce am scris am scris ! Si nimeni sã nu cuteze a sterge vreodatã numele fiului meu. Astfel ce-l de-al doisprezecelea slujitor, prieten, rãmase sã poarte cu sine acasã grâul fiului de împãrat si numele lui. Împãratul pãru cã-si aduce aminte ceva mult prea important ca sã amâne vestirea: - Prieteni, vã dau chezãsie cã am primit în vis vestea cã grâul tocmit de mine si turnat din pocalul întelepciunii în sacii vostri nu se va isprãvi decât când seceta se va risipi si iarãsi pãmândul îsi va da roadele sale! Slujitorii amutirã de bucurie neîntelegând dacã cele spuse de împãrat sunt deplin adevãrate sau nu. Cealaltã vreme a noptii trecu cumplit de greu. În chiliile lor slujitorii n-au pus deloc geana pe geanã frãmântându-se de bucurie si de grijã la gîndul revederii familiilor, la gândul petrecerii drumului spre casã cu bine. În revãrsatul zorilor, cu grãbire, asinii fiecãruia dintre ei au fost înhãmati cu legãtura de grâu cu burduful de vin si cu o pãturã întesatã cu fân vechi sfârâmicios. La plecare, îngenunchiarã pentru ultima datã înaintea împãratului lor si primirã binecuvîntarea de drum. Nici nu se îndepãrtarã bine spre colina din fata palatului împãrãtesc când fiul îsi anuntã pãrintele cã pocalul de aur a dispãrut: -Tatã, l-am lãsat astã noapte în firida din spatele jiltului tãu împãrãtesc! Firida e deschisã! Pocalul întelepciunii lipseste! L-am cautat mai bine de un sfert de ceas crezând cã l-ai luat cumva tu, dar nu e nicãieri. Întunecat de durere si dezamagire împãratul îsi trimise fiul sã întoarcã slujitorii din drum. Fiul îndemnã sprinten, cãlare pe un cal ager alb-vioriu. Era calul de luptã al împãratului, singurul cal ce mai rãmãsese în grajdurile împãrãtesti. Gonind, reusi sã-i prindã pe slujitori tocmai cînd acestia aveau sã disparã în orizont dincolo de colinã. - Tatãl meu, Împãratul vostru, vã porunceste deîndatã sã vã întoarceti la curte. Are încã un cuvânt sã vã spunã si apoi veti fi liberi sã vã duceti în drumul vostru ! Surprinsi din cale afarã slujitorii incuviintarã si în mai putin de cât ai numãra o sutã de pasi ajunserã înapoi în curtea palatului. Acolo, peste fire de mâhnit, împãratul le porunci sã coboare de pe asini sacii si poverile toate si apoi le spuse: - M-am încredintat cererii voastre si tot ceea ce mi-ati cerut v-am dat. Se cuvenea oare sã-mi pricinuiti atâta întristare. Pocalul meu se aflã în poverile unuia dintre voi. Deschideti poverile sã mã încredintez cine este tâlhar între voi ! Si cine este acela care m-a jefuit!? Slujitorii încremeniti de teamã desfãcurã toate poverile. Într- ânsele nu se gãsi nimic. Rãmãseserã nedesfãcuti însã sacii care purtau sigiliul împãrãtesc. - Înteleg cã pocalul de aur nu este de gãsit. Îti cer cer pentru ultima datã ... tu acela care m-ai jefuit, aratã-mi pocalul si mã jur cã am sã te iert ! La aceste cuvinte, mai vîrstnicul dintre slujitori gata sã-si sfâsie cãmasa de pe piept, cu lacrimi în ochi spuse: - Doamne, sã ne ierti pentru aceastã cumplitã rusine! Fratilor, stãpânul nostru ne-a miluit cu aceste merinde ca sã trãim noi si casele noastre pânã ce va trece urgia. Cum dar a cutezat cineva dintre noi sã fure pocalul ?! Acela care a fãcut aceasta sã plãteascã ! - Sã plãteascã, încuviintarã toti. Unul singur tãcea. Fapta sa îi paralizase orice muschi de pe fatã. Nu stia ce sã facã si ce sã spunã. Tãcea... - Eu, cu mâinile mele am sã-l arunc de pe stâncile din spatele palatului. Cu mâinile mele, am sã-l stârpesc dintre oameni ! zise mai marele slujitorilor. Ceilalti mãrturisirã cu o singurã gurã: - Asa sã fie ! - Doamne, cel în al cãrui sac se va gãsi pocalul, sã fie dat mortii ! zise cel mai bãtrân. Împãratul încuviintã: - Legea împãrãtiei noastre singurã temeluieste aceasta! Sã fie dat mortii ! Mã jur pe cer ca legea va fi împlinitã: Acela, al cãrui nume stã scris pe sacul în care se aflã pocalul va fi dat mortii ! - Stãpâne, asa sã fie ! spuserã toti. - Ce am zis, am zis si dupã dreptate nu-mi pot întoarce cuvântul înapoi ! Este drept acela sã moarã ! Slujitorii desfãcurã pe rând sigiliul si sacii si arãtarã grâul. Toti cei unsprezece saci de in erau neatinsi. Sigiliul sacului de mãtase era mânjit de cearã. Slujitorii desfãcurã frenetic baierele sacului si rãsturnarã grâul. Printre boabele cãrnoase de grâu se prãvãli pe caldarâm pocalul.... cupa întelepciunii, a dreptãtii si bunãtãtii împãrãtesti ! Slujitorul vinovat încremeni ! Cu o mânie sãlbaticã ceilalti se îmbulzirã sã-l sfîsie. Din dreapta împãratului, fiul cel preadorit ridicã mâna deasuprã-le strigând: - Opriti-vã ! Stati, nu-l atingeti ! Nu-i faceti nici un rãu ! Al cui este numele înscris pe sacul acela ?! Slujitorii îsi întoarserã privirle unii spre altii. - Al tãu ... e numele tãu, bâigui unul. - Atunci lãsati-l pe acesta sã se ducã ! Pãrintele meu este drept si drept este sã mã încredintez cu pace cuvintelor lui cãci stiu cã mã iubeste. Numele meu este înscris pe sac. Si el a spus doar, cum bine ati auzit, cuvintele acestea: "Acela, al cãrui nume stã scris pe sacul în care se aflã pocalul va fi dat mortii !" - Nu este drept, nu este drept ! Singur cel vinovat trebuie sã piarã ! ziserã slujitorii. Pãrintele, auzind din gura fiului propriile sale cuvinte întelese cã viata sa se nãruie. Repetã ca pentru sine îndurerat: "Acela, al cãrui nume stã scris pe sacul în care se aflã pocalul va fi dat mortii !" Apoi cu buze tremurânde rosti sentinta: - Dacã legea pãzirii pocalului va fi încãlcatã puterea acestei cupe va înceta fãrã sã fie chip de schimbare. Dacã aceastã lege va fi nesocotitã grâul vostru se va sfârsi, copiii vostri vor muri, împãrãtia mea se va stinge... - Tatã, se cuvine mai degrabã sã piarã un om pentru poporul întreg ! Fie mie dupã cuvântul tãu ! Si cum sã treacã de la mine paharul mortii acesteia ?! Mã lasã doar pentru ultima oarã sã sorb din bunãtãtile cupei întelepciunii si dreptãtii tale. Pãrintele nestãpânindu-si durerea, clãtinându-si capul sopti amarnic: - Acesta este fiul meu cel mult iubit....! Fiul se încredintã voii Tatãlui. Stia cã Tatãl sãu e bun si drept ! În vârful colinei din spatele palatului Fiul de împãrat stãtea falnic asezat pe seaua calului alb-vioriu cu care îi întorsese din cale pe slujitori. Calul era legat la ochi cu o hlamidã stacojie. Slujitorii intorsi cu spatele spre prãpastie primiserã poruncã sã aruce peste cap pietre spre bietul animal care din pricina izbiturilor avea sa goneascã orb spre stânci în prãpastie. Pãmântul se cutremurã! Stâncile se prãvãlirã singure în abis. Sentinta dreaptã se împlini ! Slujitorii plecarã muti spre casele lor. În palat, singur împãratul strãjuia pustiul. Lacrimile lui se uscaserã pe obrazul brãzdat de durere. - Fiul meu este mort - îsi zise - dar va veni curând sã se judece si sã se rãzbune toatã dreptatea ! Rãtãcind prin munti, un sãrman slujitor împãrãtesc cãuta un loc pustiu sã-si punã capãt zilelor. - L-am trãdat, l-am trãdat .... Ah, a murit el pentru pãcatele mele... Era în zorii celei de-a opta zile de la facerea lumii. Prin curtea palatului bântui un fosnet..., un ropot apoi. Împãratul deschise usile spre baldachinul de deasupra intrarii. Jos, dinaintea usilor Fiul cel prea dorit cu un zâmbet îi încuviintã împãratului bucuria: - Pãrinte, calul tãu are aripi. Stiai ?!"            A opta zi !  (II)             - Pãrinte, calul tãu are aripi. Stiai ?!" vru sa spuna Fiul, dar intelese ca Tatal ii cunostea deplin taina. Inviase cu adevarat! Se ridicase din moarte si voia acum sa se suie la Tatal ...   Cu mainile intinse, plin de iubire Tatal grai:   - Fiul meu cel iubit... intru Tine am binevoit ! Aripa de ridicare ti-a fost dragostea Mea si dorul inimii mele te-a scos din moarte. Ai murit ... o stiu bine! Dar, Bucuria Mea, Dorirea inimii Mele, acum ochii Mei Te vad ! Te-ai ridit din moarte ...   - Bunatatii Tale M-am incredintat Parinte, binestiind ca Tu ma vei scoate din umbra mortii, din iadul cel mai de jos, din intunecarea faradelegii. Te slavesc pe tine Parinte si-Ti multumesc Tie !   - Vino Fiul meu iubit si te aseaza de-a dreapta tronului puterii mele.                 Nu dupa mult timp seceta a trecut. Era chiar vremea cand granele din sacii slujitorilor erau pe sfarsite. Roua si mana s-a pogorat din cerul cel mai de sus si verdeturile si pomii roditori si toate vietuitoarele, dupa felul lor, au venit iarasi la viata. Holde mult mai bogate au rasarit si iarasi pamantul si-a dat cu belsug roadele sale. Imparatul cel bun si Fiul sau, adumbriti de acelasi Duh au ramas de-a pururea sa ocarmuiasca imparatia cu si mai multa slava si cinste decat mai inainte.             De atunci, intru pomenirea bunatatii si dreptatii, intru pomenirea jertfei celei drepte a Fiului de imparat  care s-a supus pana la moarte bunatatii Tatalui a ramas in popor dorirea cea mai de pret a slujitorilor imparatesti de a frange painea si de a sorbi din pocalul cu vin impartasind din acelea pe casnicii lor si pe trecatorii lumii.                         Ehei... nepoate ! Uite-asa e povestea Fiului de Imparat. Sa n-o uiti ! Ma auzi tu ?! Sa n-o uiti niciodata ! Si cand vei fi mai mare, negresit vei pricepe...                                *      *      *                            A opta zi (III)                   - Cand vei fi mai mare, negresit vei pricepe...               - Bunicule, dar de ce trebuie sa bea aceia vin si sa manance din paine ?!             - Pentru ca indata dupa seceta cumplita oamenii au inteles ca painea aceea si vinul acela inseamnau pentru ei viata. Painea si vinul erau viata acelui Print care s-a jertfit pentru ei si de asemeni dragostea Imparatului care nu si-a crutat Fiul ca sa scoata din moarte si din pieire Imparatia. Trebuia sa moara cineva ca nu cumva legea care osandea necinstirea potirului sa fie incalcata. Altfel potirul intelepciunii, al dreptatii si bunatatii ar fi ramas doar o tinichia goala ca toate celelate. Granele s-ar fi ispravit si vinul de asemenea s-ar fi irosit, si mai apoi... ar fi murit cu totii. Imparatul se vede ca era drept si dupa dreptate trebuia sa pazeasca legea; dar el era si bun si dupa masura bunatatii Sale nu dorea nicicum sa pedepseasca pe oameni pentru greselile lor daca acestia isi recunosteau vina. Ca sa impace bunatatea si dreptatea Fiul alege sa se jertfeasca in locul vinovatului. Era o lucrare tainica prea inalta ca s-o lase la indemana altcuiva. Era vorba aici despre salvarea Imparatiei.             - Nu inteleg bunicule ! Nu inteleg !             - Cand vei fi mai marisor, vei pricepe...               Nu stiu daca atzipisem, dar stiu ca se facea ca vorbeam cu Dumnezeu si Dumnezeu graia cu mine de aproape ca si cand as fi fost singur pe lume...             Stiam ca toate se petreceau intru inceputuri. Era la inceput .... M-am apropiat de El sfielnic si i-am zis:                 - De cum Te-am vazut Doamne, taina ochilor mei s-a dezlegat in lumina! Privindu-ma adanc, patrunzator, Dumnezeu mi-a spus:             - Ti-am pus inainte binele si raul. Alege binele si vei trai.             - Parinte, i-am zis,                   ochii mei Te-au vazut in vazduh !             - Zadarnic ! mi-a raspuns,                           Azi ai gresit pentru intaia oara . . .             - stiu Doamne. Rascumpara-ma dara !             - Amin. Dar vezi, maine sa nu mai gresesti !   Si a fost seara si a fost dimineata - ziua intaia.                   - De cum veneai in racoarea serii duhul meu s-a umplut de putere.             - Te-am chemat sa vii sub smochin !             - Da Parinte! Dar smochinul a palit indata ...             - Stiu ! Pentru ca astazi ai gresit pentru a doua oara !             - Zadarnic ma framant... Ridica-ma Doamne !             - Asa sa crezi si sa ceri. Dar vezi, maine sa nu mai gresesti.   Seara a fost...  si inca a fost dimineata - a doua zi.                   - De cum am cazut, mainile mele talpile Ti-au cuprins...             - Lasa acum ! Picioarele tale se cuvine sa spal.             - Nici gand Parinte! N-am sa te las de-as sti ca am sa mor.             - Nu stii... Sa te spal se cuvine, caci astazi ai cazut pentru a treia oara!             - stiu Doamne. Apleaca-Ti mila Ta spre mine si-mi spala neputintele mele !             - Amin. Dar vezi, maine sa nu mai gresesti.   Si a fost seara si a fost dimineata - ziua a treia.                   - De cum treceai, tampla mea s-a zdrobit de pamantul din care am fost luat si buzele mele Te-au atins...             - Te-am ales. Dar ochii Mei te pierd... Unde esti ?!             - Parinte, m-am ascuns si cumplit ma tem.             - Nu cumva ai gresit, ai gresit pentru-a patra oara ?!             - Auzi-ma Doamne cand strig catre Tine. Cu vrere si cu bunastiinta am gresit!                                    Am gresit si acum! Pacatul adanc ma doboara...             - Zadarnic te chem ... Zadarnic te-am ales... Vezi bine ce vrei si ce faci ! si maine sa nu mai gresesti.   Seara intunecarea fu mai adanca decat oricand si dimineata se sfii sa rasara. Ziua de ieri si ziua de azi... cine sa stie sa mai numere iara ?! Era pe semne a patra zi... a patra zi din noapte.                   - De cum frematau pasii mei spre poruncile Tale, auzul meu s- a umplut de nadejde.             - Vino, si-am sa-ti arat cele ce inca urechea n-a auzit niciodata si ochiul nicicand n-a vazut...             - Pazeste-ma Doamne, Parinte, ma iarta, ca iata si azi ti-am gresit !             - Oh, neam pagan, neam necredincios! Pana cand am sa- nteleg ?! Pana cand ?!             - Vad Doamne ... stiu... Dar maine n-am sa mai gresesc !             - O, biet de tine ! Te iert ! Si vreau de-acum nicand sa nu te poticnesti.   Si a fost seara si a fost dimineata... ziua a cincia                   - De cum m-ai iertat inima mea s-a umplu de durere...             - Vino, si-am sa-ti arat cele ce inca la inima omului inca nu s-a suit !             - Indura-te Doamne, ca pier in faradelegile Mele...             - De ce te temi ?! De ce te necajesti ?!             - Sunt iarasi astazi in pacate Doamne... si zac intunecat de patimi ...             - Juratu-M-am ca vei muri ! Si ai sa stii ca inima ta va sta deapururi sub toiagul dreptatii Mele. Teme-te !   Seara s-a dus si dimineata s-a dus si ea - a fost a sasea zi.                   - De cum am înteles dreptatea Ta oasele mele s-au topit de durere ...             - Ridica-te !             - Ochii mei au slabit de suferinta si duhul meu s-a intunecat, si mainile mele au slabanogit, si buzele mele s-au uscat, si auzul meu s-a stins si inima mea s-a intristat pana la moarte...             - Ridica-te si mergi la Judecata !             - Doamne, nu cumva sa intri la judecata cu mine ! Caci in pacate sunt zamislit si in pacate zac pana-n ziua de astazi. Gresit- am iarasi si nu e chip sa inteleg de ce ... !             - Adevarat, adevarat iti spun: nu te cunosc pre tine ! Si iata, maini intinse pandesc afara sa te duca unde nu-ti este voia. E cea din urma zi ! E ziua cea din urma! E ziua judecatii tale...             - Mai da-mi o zi Stapane, macar o zi mai da-mi !   Si a fost seara si a fost dimineata - ziua a saptea. Zilele probegiei mele s-au dus...               Dumnezeu se odihnea de lucrurile sale....             Eu tremuram !             Un inger cu glas de temut m-a luat de umar si mi-a spus:                                                                                                                                  - Sa mergem !             O tristete adanca imi incerca tot trupul. Maruntaiele mi se topeau de spaima. Tamplele imi ardeau si mi se zvarcoleau ca niste serpi. Mut de durere paseam spre scaunul de judecata... Pe drum ingerul imi spunea cele ce aveau sa se intample:               - Vom merge inaintea Imparatului, inaintea tronului slavei Sale. Indata vei simti in fiecare firicel al fapturii tale pedeapsa ce ti se cuvine, vei vedea osandirea ta si vei plange amarnic. Mainile acestei osande te vor fereca si te vor dezbraca si cu haine de ruºine te vor infasa si cu legaturi de bici si de sange te vor lega. Iti vor infige in tample tepi si cu scorpioane vor frange carnea ta. Cuvintele gurii tale vor pierii si durerile tale vor fi mai cumplite decat moartea ! Pielea iti vor srunji si carnea iti vor sfasia si sangele tau va napadi pamntul batjocorit de tine. Atunci vei vedea infigandu-ti-se in inima ta lancea pacatului tau si trupul tau va fi strapuns pentru neascultare. Vei fi agatat in bataia furtunii ca o trestie clatinata de vant si vei sta in blestemele si scuiparile lumii si asa vei muri, dupa cum Domnul ti-a spus jurandu-Se tie !             - Sfinte ingere, pazitorul vietii mele, nu ma lasa pre mine ! Sfinte ingere... o zi, o zi, macar o zi mai da-mi si ... n-am sa mai gresesc !             - E prea tarziu ! E prea tarziu ! Nu este al meu a face bunatatea aceasta ! Domnul a spus cele ce-ai auzit si cuvintele Lui sunt drepte: Vei muri !             - Dumnezeu, cel cu care eu vorbeam in racoarea serii, e Dumnezeul meu cel bun ... ! Stiu asta ! Stiu ca e bun !             - Frate al meu, Dumnezeu e bun pentru ca e drept ! Si dreptii vor intra in mostenirea Lui. Dreptii din Sanurile lui Avraam...             - Parinte Avraame...., Parinte Avraame... !!!             - Avraam n-o sa poata sa te scape de moarte.             - Dar cine poate sa ma scape de moarte ?!               In adancul inimii mele stiam cu adevarat ca Dumnezeu e bun, dar nu puteam intelege cum poate sta alaturi bunatatea Lui langa dreptatea Sa cea fara atingere.             Ma pregateam sa mor si stiam ca intru dreapta masura imi meritam osanda deplin. Mi-era mila de neputintele mele si incercam sa aflu ce se petrece. Urcam un povarnis. Ingerul ma parasise la poale. In spate aveam o legatura de vreascuri ... Acolo sus simteam ca trebuie sa fie locul de osanda... locul pedepsei mele ! In varf Avraam, strajuia ingenunchiat, intinderile. Dinaintea lui era un jertfelnic prelung ca un mormant de piatra.             Fara sa ridice capul mi-a spus: - roaga-te fiul meu !             Temator am cazut in genunchi langa el si indata lacrimile au inceput singure sa se pravale pe obraji. Teama se risipise ! Aveam inima grea de durere.. dar nici o teama !             Eram ca un prunc in sanurile tatalui ...                              *   *   *               - Mai..., se vede ca ti-a priit fuiorul asta de aer rece de- aici de pe colina, ca nu te mai trezeai deloc. Credeam ca ai sa ma tii aici pana vine seara.... Ce tot strigai acolo: "Parinte Avraame ! Parinte Avraame !" ?! Tu nu mi-ai zis niciodata pe nume ! Si de ce-ti sunt obrajii umezi ?!             - A... Bunicule, tu esti ?!             - Ce e fiule... ce-ti pare ?!  Credeai ca am plecat ?! Daca nu te-as fi ferit eu de gâze si de furnici poate acum erai in patul tau de-acasa ...!             - Dar... ce e ?! Parca-mi povesteai ceva ?! A...  povestea aceea cu Fiul de Împarat ...             - Da, ti-am povestit povestea Fiului de Imparat dar... asta e o poveste mai mult pentru oameni mari !             - Da bunicule, dar calutul imparatului chiar avea aripi ?!             - Mai, dar asta te framanta pe tine acuma !!? Nu copile ! Fiul împaratului a dorit sa spuna ca l-a purtat calutul  de parca ar fi avut aripi ... si poate chiar ii crescusera aripi dupa ce isi vazu stapanul in viatza !!             - Pai cum se face ca ramasesera amandoi in viatza ?             - Nu..., numai Fiul de Imparat a murit, dar puterea plina de dragoste a Tatalui l-a ridicat din morti !             - Dar..., zabovii eu pe ganduri, ce s-a intamplat cu calutul ? Cum s-a intamplat ? Spune-mi bunicule !             - Mai copile, am imbatranit si eu si uite vezi, am mai uitat cate ceva din poveste! Calutul s-a zbatul si el cum a putut sa scape de intunecime, caci ti-am spus, avea o legatura peste ochi. Ei..., in clipa cand Fiul de imparat a dorit sa descalece ca sa-i dezlege legatura ochilor si sa dea drumul calului sa plece cat mai departe din calea prapastiei, acesta s-a smucit spre prapastie. Cu o ultima sfortare Fiul de Imparat trase capastrul puternic intr-o parte: calul se intoarse ridicand picioarele din fata si nechezand de durerea pricinuita de loviturile pietrelor. Singul gand al Printului era de-acum sa salveze calul. Era doar calul imparatului ... Cu ultimele puteri smuci si rupse legatura de la ochii acestuia, dar in acea ridicare luneca pe spinarea calului si se pravali printre stanci. Calul goni singur nechezand spre ucigasi ! Acestia se risipira.             Intr-un tarziu calutul, ocolind colina pana jos in prapastie isi gasi stapanul fara suflare si il planse pufaind asupra-i! Voia pe semne sa-i faca putina caldura caci innoptase! Ce a urmat... sti bine !               Ei...! Da, ce faci ?! Tu adormi iara ?!                             *    *    *               Ne-am ridicat din genunchi aproape deodata. Langa Parintele Avraam, legatura de vreascuri se risipise. Jertfeltnicul semana acum cu un mormant deschis. Ma incercau niste presimtiri stranii. Din dreapta mormantului Parintele ma intreba:             - De ce tremuri ?! Ti-e frig ?!             - Nu parinte, nu mi-e frig ! Mi-e teama !                      - Ti-e teama ?! De ce sa-ti fie teama ?!             - Nu stiu parinte... Nu stiu...! Eu am urcat aici cu legatura asta de vreascuri si .... ingerul mi-a spus ca aici sus...             - Fiule, ce credeai ?!             - Stiam ca aici sus este locul meu de osanda. Am crezut ca vrei sa ma ucizi ! Ingerul mi-a spus ...             - Ei cum as face eu una ca asta cu un biet copilas ca tine ?!             - Pai... da, dar eu... trebuia sa...             - Copile, ai mai cerut o zi ! Asa-i ?!             - Asa e Doamne !             - Iata ziua a opta pe care tu o ceri ! Si indata Parintele Avraam imi intinse o bucata de panza alba ce mirosea a mir.             - Aceasta e o mahrama. Deschide-o ! Ai sa cunosti indata ca cele ce ingerul ti-a spus sunt adevarate. Dar pentru ca esti prea mic, si prea neputincios, altcineva va suferi pentru tine !             - Cum sa fie asta ?! Doar eu am gresit ...  eu am gresit ... !             - Copile, tu n-ai sa-ti poti ispasi greselile toate...               Mahrama se desfacu aproape singura in mainile mele dar imi luneca indata. Cand m-am aplecat sa o ridic in locul ei am vazut un caldaram plin de sange. In jur nimic nu mai semana cu locul jertfirii mele. Eram intr-o multime de oameni si bunicul meu, Avraam, ma tinea strans de mana sa nu ma piarda.             - Aici e locul pardosit cu pietre ce se numeste in evreeste Gabbata! mi-a spus.             - Si de ce este adunata atata multime ?!             - Au adus aici Un osandit la moarte si-L duc acum ca sa-l rastigneasca !             - Cum poate fi asta ?! Cum ?!             - Acela patimeste acum pentru tine !               Intr-o singura clipa am vazut cea mai cumplita priveliste din lume si-am inceput sa plang. Cineva patimea asemeni spuselor ingerului. Patimea intocmai ... asa cum eu ar fi trebuit sa indur.             Am vazut prin multime un chip strafulgerat de durere si-am inteles ca femeia care lacrima si isi strangea de durere mana la piept, era mama Acelui osandit. Mi-am adus aminte de mama mea. Ma gandeam cum ar fi putut ea rabda durerea rastignirii mele.             Pentru cateva clipe osanditul m-a privit prin multime. Era Fiul de Imparat din povestea bunicului meu. Il cunosteam... Era Fiul de Imparat !             Am vazut apoi o lacrima cazand din cer. Era o lacrima din cer! Lacrima Imparatului. Se facea ca priveam lumea de undeva de sus, foarte de sus. Priveam prin ochii Imparatului, prin ochii Tatalui, si intelegeam ca nu eu, ci Tatal priveste! Doream de mult aceasta minune, doream sa vad lumea cu ochii Lui! Era privirea Lui, privirea Tatalui! Jos – o zare sfasietoare a durerii. Vedeam cum departe, spre lume, se tesea un loc incetosat, tot mai incetosat. Conturul impaienjenit se dezlipi cazand spre a lasa in adancul oricarui inteles o privire limpede, limpede. Catre cele de jos, brazda vazduhul lacrima Tatalui. Picatura trecu spre lume. Ochi limpezi cautau de acum firea lucrurilor de departe. Lacrima Lui cadea cu vuiet mare, un vuiet al durerii. Lumea se involbura deindata. Picatura izbi locul de jos adancind in tarana sangele Fiului.               Nu departe, in bataia vazduhului, deschisa spre stihii, strajuia ca un hotar intre pamant si cer Crucea insangerata a pacatului meu. Pe ea, sub adumbrirea Duhului, zacea incremenit in durerea mortii Fiul cel drag inimii Tatalui.          Am inteles ca Imparatia din povestea bunicului meu , era o imparatie despre care era cu neputinta sa vorbesti, pentru ca dincolo de stihii erau lucruri de negrait: ceea ce ochiul n-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit...             Dar acolo jos.... El, Fiul Imparatului .... nascut din veci fara de mama si pogorat din ceruri sub vremi din Mama fara de tata, zacea fara suflare. La poalele crucii, Maica indurerata saruta ranile adanci ale picioarelor Fiului sau, pe locul unde nu se uscase inca mirul iertarii pacatelor.             Maica primi cea dintai Sangele impartasirii imbratisand in moarte si dincolo de moarte pe Fiul ei, cu imbratisarea sfasietoarei dureri a pierderii de Fiu. Durerea Fiului, sfasierea Tatalui, intristarea Duhului clatinara lumea din temelii, sfaramand asezamantul despartirii dintre Dumnezeu si oameni… Lacrima Tatalui cutremura pamantul. Fiul lucra acum in moarte asezamantul prefacerii din nou a lumii – ridicandu-ma pe mine din moarte.               M-a intrebasem demult, tare demult, in ce fel s-ar vedea lumea prin paienjenisul lacrimilor si cum s-ar putea ascunde dincolo de ochii mei scaldati in umbre, durerea lui Dumnezeu pentru mine?! Am aflat in ochii Imparatului tremurul iubirii si am vazut insangerat, din adancul cel mai de jos, pe Fiul Sau incununat cu durerea cununii de spini a pacatelor mele. Am stiut ca lacrima Tatalui se revarsa si peste durerile pribegiei mele, fiindca si pentru mine a plans El … a plans El si pentru pacatele mele.               Fiul Lui cel inviat ma cauta acum sa-i sorb din palmele sfaramate Lumina. Se ridicase din moarte ! Iar eu aveam la piept mahrama inmiresmata pe care mi-o daruise bunicul meu langa mormantul gol. Aveam semnul cel mai de pret ca Fiul ma iertase.             Mahrama se desfacu aproape singura in mainile mele si imi paru ca printre degete imi scapa. Eram foarte aproape s-o pierd, dar aplecandu-ma am ridicat-o indata.               Incet Avraam imi sopti la ureche:             - Sã ne rugam pruncule, sa ne rugam ! Lin ii simtii stransoarea bratelor cum m-apasa ! Calatoream in soapta ! Bunicul ma ducea in brate spre casa ...

Va invitam la un forum de discutii ortodox

Acasa