Colindătorii
de
George Coşbuc
Cad
fulgii mari, īncet zburānd
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lāngă mama stānd,
De mult uitarăm
jocul.
Demult şi patul ne-aşteptă,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce
Cum sta pe paie-n frig Hristos
Īn
ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos,
Căldură ca să-I facă,
Drăguţ
un miel cum I-au adus
Păstorii de la stānă
Şi īngeri albi cāntau pe sus,
Cu flori de măr īn
mānă.
Şi-auzi! Răsar cāntări acum,
Frānturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu,
s-opresc īn drum,
Se-aud acum īn tindă -
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare:
Sunt īngerii din cer veniţi,
Cu Leroi, Domnul mare!
Ei cāntă-nălţător şi rar
Cāntări de biruinţă,
Apoi
se īntorc şi plāng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-ostaşi, şi c-a murit…
Dar
s-a deschis mormāntul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judecă pămāntul.
Şi pānă nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam niciunul -
Sărac ne-a fost,
dar cald şi drag
Īn casă-ne Crăciunul.
Şi īn tārziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Şi-n vis vedeam tot flori
de măr
Şi-n faşă, mic, pe Domnul.
