Iisus in celula
de Radu Gyr
Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ !
Luna-a intrat după El în celulă,
Si-L făcea mai înalt si mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca niste păduri.
Luna-L bătea cu argint pe vesminte,
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.
M-am ridicat de sub pătura sură:
- Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget pe gură
Si mi-a făcut semn ca să tac...
A stat lângă mine pe rogojină...
- Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni si rugină,
Parcă purtase lanturi, cândva...
Oftând, Si-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.
Părea celula munte, părea Căpătână,
Si misunau păduchi si guzgani.
Simteam cum îmi cade tâmpla pe mână,
Si am dormit o mie de ani...
Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă si era lună,
Numai Iisus nu era nicăieri...
- Unde esti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cătui.
M-am pipăit, si pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor
Lui...
Cântec deplin
de
Radu Gyr
N-ai
lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să
gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi
dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi
de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.
Că
nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în cântecul
de azi
E că mureai în lacrima de-aseară.
Metanie
de Radu Gyr
Doamne,
fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi
cald.
Din
lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş
alpin.
Din
veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre
cer;
Şi
din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
si fă zâmbet înţelept.
Ştiu că sunt lut
de Radu Gyr
Ştiu
că sunt lut, dar nu ştiu cine
mi-a pus în piept albine stranii,
să-mi scoata mir din mărăcine,
din
bălării, impărtăşanii.
Minunea
mea se-ntamplă vie
din mofturi mici şi biete fleacuri...
Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie,
o
zi de-a mea răsfrânge veacuri.
De
nu strâng mările in braţe,
prin câte-o baltă tot deretic
si gheara mea tot stă să-nhaţe
din
orice taină câte-un petic.
Si
dacă-ncălecat pe-o rază
ea nu mă urcă-n cer, incalte
de-o schioapă-n aer tot cutează
peste
coteţe să mă salte.