Home | Mihai Eminescu | Ilarion Argatu | Ilie Cleopa | Sfantul Simeon Teologul | Sfantul Ioan din Kronstadt | Sfantul Ioan Iacob | Sf Nicolae Velimirovici | Tudor Arghezi | George Cosbuc | Parintele Arsenie Boca | Sandu Tudor | Ioanichie Balan | Radu Gyr | Ioan Alexandru | Vasile Voiculescu | Lucian Blaga | Alexandru Vlahuta | Nicolae Iorga | Valeriu Gafencu | Vasile Militaru | Traian Dorz | Ion Minulescu | Zorica Latcu | Ana Blandiana | Nichifor Crainic | Petru Dugulescu | George Toparceanu | Anonim | Alfred Mosoiu | Ioan Munteanu | Pr Lucian Grigore | Petra Cristina | Mariana Pandaru Bargau | Romanita | Mihaela Vlasin | Liviu-Florian Jianu | Remus Cretan | Daniel Turcea | Acasa

Poezie-crestina

A opta zi!

             

         

           

angel2.gif
                   

angel1.gif

             

               A opta zi !   (I)

                    de Preot Lucian Grigore

       Eram mic, atât de mic că abia putem tine minte povestile bunicului.
Bunicul meu, Avraam, stătea adesea cu mine pe vârful colinei si-mi
spunea câte în lună si-n stele... Da ! Mi-a soptit sfătos, acolo
sus, povesti despre care nu mi-as mai putea aduce aminte niciodată.
Doar una singură îmi mai aduc aminte...
Îmi zice el într-o zi:
- Fiule, ascută si pricepe, si să stii că nu multi pricep cele de
taină !
- Spune bunicule ...

"Ei... a fost odată, într-un timp îndepartat o tară minunată
unde curgea lapte si miere. Si în tara aceea trăia un împărat
întelept, drept si bun, care avea un fiu pe care îl iubea nespus.
Împăratul si fiul său ocârmuiau tara aceea bogată si casa lor era
totdeauna primitoare, plină de roade de grâu de vin si de untdelemn,
iar vistieriile lor si hambarele lor erau pururi îmbelsugate. Din
pricina acelui belsug adesea multi prieteni obisnuiau să vină la
masa împărătească, să se ospăteze si să se bucure de cuvintele
întelepte ce ieseau din gura împăratului. La ospete, de fiecare
dată împăratul cerea să i se pună dinainte o cupă de aur, cupa
întelepciunii, pe care o pretuia mai mult decat ar fi pretuit lumina
ochilor. Era cupa împărătească pe care însusi o numea cupa dreptătii
si a bunătătii. Se spune că oricine ar fi băut din pocalul acela,
macar o singură înghititură, ar fi înteles deplin tainele lumii si
rosturile făpturii. Împăratul însă nu putea să lase vasul scump la
îndemâna orisicui pentru că acesta era chiar semnul împărătesc al
puterii sale si oricine s-ar fi atins de pocal fără voia lui, după
legile împărătiei, trebuia să moară. Se mai spunea că cel ce ar fi
sorbit din cupa aceea nu ar fi flămânzit si nu ar fi însetat
niciodată. Si singurul caruia împăratul îi îngăduia să se apropie de
cupă era doar fiul acela preaiubit al său.
Într-un timp, după mai multă vreme de secetă, veni peste
tara aceea o foamete cumplită. Multi călători din depărtări si multi
dintre cei de aproape treceau pragul vistieriilor împărătesti să-si
cumpere grâne ca să-si hrănească pruncii si pe casnicii lor si să se
izbăvească de moarte. Adesea si prietenii si slujitorii si
dregătorii dar si craii vecini cu dregătorii lor veneau în această
casă a belsugului, la împăratul cel drept si bun să-si încarce
cărutele si asinii cu bucate. Foametea dură câtiva ani buni si
nicicum nu părea să se risipească. Tarinile erau părjolite,
câmpurile vestejite, râurile uscate, cămările si vistieriile
secătuite. Nu după multă vreme chiar si hambarele împăratului cel
bun rămaseră pustii. Multi dintre slujitori pieriseră de boli si
lipsuri si nu mai avea cine să rânduiască treburile împărătiei după
cuviintă. În cămara împărătească nu mai ramasese decât o grămăjoară
de grâu si câteva burdufuri cu vin. Erau ultimele bucate din lume!
După ce se vor fi isprăvit si acelea, ultimele făpturi de pe pământ
ar fi fost înghitite de pieire.
Întristat peste măsură împăratul cel bun adormi cu
asternutul plin de lacrimi afundat în gânduri despre împărătia lui
pierdută. Atunci avu un vis! Se făcea că un pitar îi întindea o
pâine aburindă si-l îndemna să guste zicându-i: ia si mănâncă
împărate si frânge din pâinea aceasta prietenilor tăi. Căci pâinea
nu se va împutina până ce nu se vor împlini zilele secetei. Mai
departe văzu un paharnic care se apropia de el având în mâini cupa
cea scumpă a întelepciunii si a bunătătii plină cu vin. Acesta îi
zise: ia si bea împărate, bea tu si prietenii tăi, căci această cupă
a bunătătii nu va seca până ce nu se vor împlini zilele secetei si
ale blestemului.
Împăratul se trezi din somn si îndată căzu în frământare
întrebându-se ce să fie cu visul acela !? Nu peste multă vreme bătu
la usa camerei sale de odihnă fiul său care îi mărturisi că si el a
avut un vis în care îl vedea pe părintele său luând grâu din hambar
cu pocalul scump de aur si umplând sacii trecătorilor.
- Te-am întrebat atunci, zise fiul, de ce faci aceasta, si mi-ai
spus că nicicum grâul din saci, turnat cu pocalul acela nu va sfârsi
până ce nu va trece mânia secetei.
În miez de noapte împăratul si fiul său cugetau împreună
asupra celor ce aveau să împlinească spre a-si izbăvi de la pieire
împărătia. Curând aveau să înteleagă:
- Aceasta vom face! Vom chema pe cei dintâi dintre prietenii nostri
si le vom umple sacii cu grâul ce a mai rămas. Eu însumi, zise
împăratul, am să le umplu sacii cu propria-mi cupă. Voi umple întâi
un sac pentru tine fiul meu si apoi pentru ei, pentru fiecare! Si
voi sti că niciodată merindea nu se va sfârsi din sarcinile acelea
pînă ce nu va trece primejdia.
În miezul noptii împăratul chemă căpetenia slujitorilor si
ceru să se adune toti slujitorii în sala tronului. După ce se
înfătisară primiră poruncă să aducă grâul din cămări si de asemeni
si vinul. În sala tronului, pe masa împăratului slujitorii adunaseră
câteva burdufuri de vin si doar o mică grămăjoră de grăunte ce ar fi
avut să se isprăvească curând.
- Ati adus tot ? întrebă împăratul.
- Până la ultimul grăunte! raspunse cel mai bătrân dintre
slujitori.
- Să vedem câti saci se vor umple, ca să stim pe câti dintre
prietenii nostri chemăm la praznic ! Aduceti mai întâi sacul cel
ales pentru fiul meu, din care el va gusta până ce mânia va trece !
Slujitorii aduseră un sac de mătase de culoare stacojie si
cu mâini tremurânde îl îmbiau pe împărat să ia din grămada de grâu
si cu pocalul de aur să toarne. Sacul se umplu! La urmă împăratul
scrise cu o bucată de argilă galbenă numele fiului său pe sac si
strângându-l aseză peste legături în ceară sigiliul împărătesc.
Îndată ce îl însemnă astfel, au fost adusi alti saci din tesătura de
in. Se umplură îndată si acestia.
Sacii de in împreună cu cel de
mătase erau la număr doisprezece. În vreme ce împăratul îsi dregea
glasul pregătindu-se să dea poruncă slujitorilor să meargă în
împărătie si să cheme unsprezece dintre prietenii săi, cel mai
vârstnic dintre slujitori făcu semn tuturor celorlalti să
îngenuncheze si îndreptându-si privirea către împărat spuse:
- Îngăduintă si îndurare stăpâne! Îngăduie nouă, acum în ultimele
ceasuri ale vietii noastre păcătoase, să-ti cerem a ne prelungi cu
câteva zile încă pribegia.
Am slujit cu sfială si grijă în curtile
tale si niciodată nu ti-am iesit din cuvânt. Ai milă si dă-ne nouă
si copiiilor nostri merindea aceasta. Iată, doisprezece suntem...
Nici unul mai mult. Asemenea si sacii doisprezece sunt... Vom merge
cu voia ta la casele noastre si la copiii nostri care ne asteapta cu
inimile uscate de foame si sete, vom isprăvi apoi merindea aceasta
si vom muri !
Împăratul cel bun căzu o vreme pe gînduri. Inimile slujitorilor
tremurau de grijă. După câteva clipe, ce părură vesnice, împăratul
vorbi:
- Bine! Voi m-ati slujit si nimic nu am a mă răzbuna cu voi.
Fie !
Voi sunteti de-acum prietenii mei! Nu vă mai numesc slujitori.
Sunteti prietenii mei ! Dar... ce vom face ?! Că numai unsprezece
dintre voi îsi vor lua partea ! Sacul stacojiu din fir de mătase
este al fiului meu !
- Părinte Doamne, zise fiul, eu totdeauna sunt cu tine. Mă voi hrăni
din cupa binecuvântării tale si voi fi viu. Dăruieste dar, cu
bunătatea ta, sacul meu celui de-al doisprezecelea.
- Asa să fie fiul meu! grăi împăratul si încuviintându-le cererea le
făcu semn să se ridice. Îndată înteleseră că si burdufurile, ca prin
minune, erau tot în număr de doisprezece. Împăratul le dărui
slujitorilor si burdufurile si le spuse iarăsi:
- Iubitii mei prieteni, acum e miezul noptii.
Lăsati toate cele ce
am pregătit pe masa tronului si mergeti la culcare. Mâine în zori vă
veti lua sarcinile fiecare si veti pleca la casele voastre. Înainte
însă aduceti-mi sigiliul împărătesc să scriem numele fiecaruia pe
sacul său ca să nu vă sfăditi între voi si nimeni să nu strice
rânduielile ce le-am asezat. Numele fiecăruia dintre slujitori fu
scris pe sacul ce le stătea dinainte până la ultimul.
In dreptul
unuia singur stătea sacul de mătase al fiului de împărat. Unul
dintre ceilalti unsprezece zise:
- Să stergem numele printului si apoi vom trece numele fratelui
nostru!
- Nicidecum, răspunse împăratul, ce am scris am scris ! Si nimeni să
nu cuteze a sterge vreodată numele fiului meu.
Astfel ce-l de-al doisprezecelea slujitor, prieten, rămase să poarte
cu sine acasă grâul fiului de împărat si numele lui.
Împăratul păru că-si aduce aminte ceva mult prea important ca să
amâne vestirea:
- Prieteni, vă dau chezăsie că am primit în vis vestea că grâul
tocmit de mine si turnat din pocalul întelepciunii în sacii vostri
nu se va isprăvi decât când seceta se va risipi si iarăsi pămândul
îsi va da roadele sale!

Slujitorii amutiră de bucurie neîntelegând dacă cele spuse de
împărat sunt deplin adevărate sau nu.
Cealaltă vreme a noptii trecu cumplit de greu. În chiliile lor
slujitorii n-au pus deloc geana pe geană frământându-se de bucurie
si de grijă la gîndul revederii familiilor, la gândul petrecerii
drumului spre casă cu bine.

În revărsatul zorilor, cu grăbire, asinii fiecăruia dintre ei au
fost înhămati cu legătura de grâu cu burduful de vin si cu o pătură
întesată cu fân vechi sfârâmicios. La plecare, îngenunchiară pentru
ultima dată înaintea împăratului lor si primiră binecuvîntarea de
drum. Nici nu se îndepărtară bine spre colina din fata palatului
împărătesc când fiul îsi anuntă părintele că pocalul de aur a
dispărut:
-Tată, l-am lăsat astă noapte în firida din spatele jiltului tău
împărătesc! Firida e deschisă! Pocalul întelepciunii lipseste! L-am
cautat mai bine de un sfert de ceas crezând că l-ai luat cumva tu,
dar nu e nicăieri.
Întunecat de durere si dezamagire împăratul îsi trimise fiul să
întoarcă slujitorii din drum.
Fiul îndemnă sprinten, călare pe un
cal ager alb-vioriu. Era calul de luptă al împăratului, singurul cal
ce mai rămăsese în grajdurile împărătesti. Gonind, reusi să-i prindă
pe slujitori tocmai cînd acestia aveau să dispară în orizont dincolo
de colină.
- Tatăl meu, Împăratul vostru, vă porunceste deîndată să vă
întoarceti la curte. Are încă un cuvânt să vă spună si apoi veti fi
liberi să vă duceti în drumul vostru !
Surprinsi din cale afară slujitorii incuviintară si în mai putin de
cât ai număra o sută de pasi ajunseră înapoi în curtea palatului.
Acolo, peste fire de mâhnit, împăratul le porunci să coboare de pe
asini sacii si poverile toate si apoi le spuse:
- M-am încredintat cererii voastre si tot ceea ce mi-ati cerut v-am
dat. Se cuvenea oare să-mi pricinuiti atâta întristare. Pocalul meu
se află în poverile unuia dintre voi. Deschideti poverile să mă
încredintez cine este tâlhar între voi ! Si cine este acela care m-a
jefuit!?
Slujitorii încremeniti de teamă desfăcură toate poverile. Într-
ânsele nu se găsi nimic. Rămăseseră nedesfăcuti însă sacii care
purtau sigiliul împărătesc.
- Înteleg că pocalul de aur nu este de găsit. Îti cer cer pentru
ultima dată ... tu acela care m-ai jefuit, arată-mi pocalul si mă
jur că am să te iert !
La aceste cuvinte, mai vîrstnicul dintre slujitori gata să-si sfâsie
cămasa de pe piept, cu lacrimi în ochi spuse:
- Doamne, să ne ierti pentru această cumplită rusine! Fratilor,
stăpânul nostru ne-a miluit cu aceste merinde ca să trăim noi si
casele noastre până ce va trece urgia. Cum dar a cutezat cineva
dintre noi să fure pocalul ?! Acela care a făcut aceasta să
plătească !
- Să plătească, încuviintară toti.
Unul singur tăcea. Fapta sa îi paralizase orice muschi de pe fată.
Nu stia ce să facă si ce să spună. Tăcea...
- Eu, cu mâinile mele am să-l arunc de pe stâncile din spatele
palatului. Cu mâinile mele, am să-l stârpesc dintre oameni ! zise
mai marele slujitorilor.
Ceilalti mărturisiră cu o singură gură:
- Asa să fie !
- Doamne, cel în al cărui sac se va găsi pocalul, să fie dat
mortii ! zise cel mai bătrân.
Împăratul încuviintă:
- Legea împărătiei noastre singură temeluieste aceasta! Să fie dat
mortii ! Mă jur pe cer ca legea va fi împlinită: Acela, al cărui
nume stă scris pe sacul în care se află pocalul va fi dat mortii !
- Stăpâne, asa să fie ! spuseră toti.
- Ce am zis, am zis si după dreptate nu-mi pot întoarce cuvântul
înapoi ! Este drept acela să moară !

Slujitorii desfăcură pe rând sigiliul si sacii si arătară grâul.
Toti cei unsprezece saci de in erau neatinsi. Sigiliul sacului de
mătase era mânjit de ceară. Slujitorii desfăcură frenetic baierele
sacului si răsturnară grâul. Printre boabele cărnoase de grâu se
prăvăli pe caldarâm pocalul.... cupa întelepciunii, a dreptătii si
bunătătii împărătesti !
Slujitorul vinovat încremeni !
Cu o mânie sălbatică ceilalti se îmbulziră să-l sfîsie.
Din dreapta
împăratului, fiul cel preadorit ridică mâna deasupră-le strigând:
- Opriti-vă !
Stati, nu-l atingeti ! Nu-i faceti nici un rău ! Al
cui este numele înscris pe sacul acela ?!
Slujitorii îsi întoarseră privirle unii spre altii.
- Al tău ... e numele tău, bâigui unul.
- Atunci lăsati-l pe acesta să se ducă ! Părintele meu este drept si
drept este să mă încredintez cu pace cuvintelor lui căci stiu că mă
iubeste. Numele meu este înscris pe sac. Si el a spus doar, cum bine
ati auzit, cuvintele acestea: "Acela, al cărui nume stă scris pe
sacul în care se află pocalul va fi dat mortii !"
- Nu este drept, nu este drept ! Singur cel vinovat trebuie să
piară ! ziseră slujitorii.
Părintele, auzind din gura fiului propriile sale cuvinte întelese că
viata sa se năruie.
Repetă ca pentru sine îndurerat: "Acela, al
cărui nume stă scris pe sacul în care se află pocalul va fi dat
mortii !" Apoi cu buze tremurânde rosti sentinta:
- Dacă legea păzirii pocalului va fi încălcată puterea acestei cupe
va înceta fără să fie chip de schimbare. Dacă această lege va fi
nesocotită grâul vostru se va sfârsi, copiii vostri vor muri,
împărătia mea se va stinge...
- Tată, se cuvine mai degrabă să piară un om pentru poporul întreg !
Fie mie după cuvântul tău ! Si cum să treacă de la mine paharul
mortii acesteia ?! Mă lasă doar pentru ultima oară să sorb din
bunătătile cupei întelepciunii si dreptătii tale.
Părintele nestăpânindu-si durerea, clătinându-si capul sopti amarnic:
- Acesta este fiul meu cel mult iubit....!

Fiul se încredintă voii Tatălui. Stia că Tatăl său e bun si drept !

În vârful colinei din spatele palatului Fiul de împărat stătea
falnic asezat pe seaua calului alb-vioriu cu care îi întorsese din
cale pe slujitori. Calul era legat la ochi cu o hlamidă stacojie.
Slujitorii intorsi cu spatele spre prăpastie primiseră poruncă să
aruce peste cap pietre spre bietul animal care din pricina
izbiturilor avea sa gonească orb spre stânci în prăpastie.

Pământul se cutremură! Stâncile se prăvăliră singure în abis.
Sentinta dreaptă se împlini !
Slujitorii plecară muti spre casele
lor. În palat, singur împăratul străjuia pustiul. Lacrimile lui se
uscaseră pe obrazul brăzdat de durere.
- Fiul meu este mort - îsi zise - dar va veni curând să se judece si
să se răzbune toată dreptatea !

Rătăcind prin munti, un sărman slujitor împărătesc căuta un loc
pustiu să-si pună capăt zilelor.
- L-am trădat, l-am trădat .... Ah, a murit el pentru păcatele
mele...

Era în zorii celei de-a opta zile de la facerea lumii.
Prin curtea
palatului bântui un fosnet..., un ropot apoi.
Împăratul deschise usile spre baldachinul de deasupra intrarii. Jos,
dinaintea usilor Fiul cel prea dorit cu un zâmbet îi încuviintă
împăratului bucuria:

- Părinte, calul tău are aripi. Stiai ?!"

 

         A opta zi !  (II)

      

  

 

- Părinte, calul tău are aripi. Stiai ?!" vru sa spuna Fiul, dar

intelese ca Tatal ii cunostea deplin taina. Inviase cu adevarat! Se

ridicase din moarte si voia acum sa se suie la Tatal ...

 

Cu mainile intinse, plin de iubire Tatal grai:

 

- Fiul meu cel iubit... intru Tine am binevoit ! Aripa de ridicare

ti-a fost dragostea Mea si dorul inimii mele te-a scos din moarte.

Ai murit ... o stiu bine! Dar, Bucuria Mea, Dorirea inimii Mele,

acum ochii Mei Te vad ! Te-ai ridit din moarte ...

 

- Bunatatii Tale M-am incredintat Parinte, binestiind ca Tu ma vei

scoate din umbra mortii, din iadul cel mai de jos, din intunecarea

faradelegii. Te slavesc pe tine Parinte si-Ti multumesc Tie !

 

- Vino Fiul meu iubit si te aseaza de-a dreapta tronului puterii

mele.

 

 

            Nu dupa mult timp seceta a trecut. Era chiar vremea cand

granele din sacii slujitorilor erau pe sfarsite. Roua si mana s-a

pogorat din cerul cel mai de sus si verdeturile si pomii roditori si

toate vietuitoarele, dupa felul lor, au venit iarasi la viata. Holde

mult mai bogate au rasarit si iarasi pamantul si-a dat cu belsug

roadele sale. Imparatul cel bun si Fiul sau, adumbriti de acelasi

Duh au ramas de-a pururea sa ocarmuiasca imparatia cu si mai multa

slava si cinste decat mai inainte.

            De atunci, intru pomenirea bunatatii si dreptatii, intru

pomenirea jertfei celei drepte a Fiului de imparat  care s-a supus

pana la moarte bunatatii Tatalui a ramas in popor dorirea cea mai de

pret a slujitorilor imparatesti de a frange painea si de a sorbi din

pocalul cu vin impartasind din acelea pe casnicii lor si pe

trecatorii lumii.

           

            Ehei... nepoate ! Uite-asa e povestea Fiului de Imparat. Sa

n-o uiti ! Ma auzi tu ?! Sa n-o uiti niciodata ! Si cand vei fi mai

mare, negresit vei pricepe...

 

 

 

                         *      *      *

 

 

 

                     A opta zi (III)

 

 

 

            - Cand vei fi mai mare, negresit vei pricepe...

 

            - Bunicule, dar de ce trebuie sa bea aceia vin si sa manance

din paine ?!

            - Pentru ca indata dupa seceta cumplita oamenii au inteles

ca painea aceea si vinul acela inseamnau pentru ei viata. Painea si

vinul erau viata acelui Print care s-a jertfit pentru ei si de

asemeni dragostea Imparatului care nu si-a crutat Fiul ca sa scoata

din moarte si din pieire Imparatia. Trebuia sa moara cineva ca nu

cumva legea care osandea necinstirea potirului sa fie incalcata.

Altfel potirul intelepciunii, al dreptatii si bunatatii ar fi ramas

doar o tinichia goala ca toate celelate. Granele s-ar fi ispravit si

vinul de asemenea s-ar fi irosit, si mai apoi... ar fi murit cu

totii. Imparatul se vede ca era drept si dupa dreptate trebuia sa

pazeasca legea; dar el era si bun si dupa masura bunatatii Sale nu

dorea nicicum sa pedepseasca pe oameni pentru greselile lor daca

acestia isi recunosteau vina. Ca sa impace bunatatea si dreptatea

Fiul alege sa se jertfeasca in locul vinovatului. Era o lucrare

tainica prea inalta ca s-o lase la indemana altcuiva. Era vorba aici

despre salvarea Imparatiei.

            - Nu inteleg bunicule ! Nu inteleg !

            - Cand vei fi mai marisor, vei pricepe...

 

            Nu stiu daca atzipisem, dar stiu ca se facea ca vorbeam cu

Dumnezeu si Dumnezeu graia cu mine de aproape ca si cand as fi fost

singur pe lume...

            Stiam ca toate se petreceau intru inceputuri. Era la

inceput ....

M-am apropiat de El sfielnic si i-am zis:

 

 

            - De cum Te-am vazut Doamne, taina ochilor mei s-a dezlegat

in lumina!

Privindu-ma adanc, patrunzator, Dumnezeu mi-a spus:

            - Ti-am pus inainte binele si raul. Alege binele si vei trai.

            - Parinte,

i-am zis,

                  ochii mei Te-au vazut in vazduh !

            - Zadarnic !

mi-a raspuns,

                          Azi ai gresit pentru intaia oara . . .

            - stiu Doamne. Rascumpara-ma dara !

            - Amin. Dar vezi, maine sa nu mai gresesti !

 

Si a fost seara si a fost dimineata - ziua intaia.

 

 

 

            - De cum veneai in racoarea serii duhul meu s-a umplut de

putere.

            - Te-am chemat sa vii sub smochin !

            - Da Parinte! Dar smochinul a palit indata ...

            - Stiu ! Pentru ca astazi ai gresit pentru a doua oara !

            - Zadarnic ma framant... Ridica-ma Doamne !

            - Asa sa crezi si sa ceri. Dar vezi, maine sa nu mai

gresesti.

 

Seara a fost...  si inca a fost dimineata - a doua zi.

 

 

 

            - De cum am cazut, mainile mele talpile Ti-au cuprins...

            - Lasa acum ! Picioarele tale se cuvine sa spal.

            - Nici gand Parinte! N-am sa te las de-as sti ca am sa mor.

            - Nu stii... Sa te spal se cuvine, caci astazi ai cazut

pentru a treia oara!

            - stiu Doamne. Apleaca-Ti mila Ta spre mine si-mi spala

neputintele mele !

            - Amin. Dar vezi, maine sa nu mai gresesti.

 

Si a fost seara si a fost dimineata - ziua a treia.

 

 

 

            - De cum treceai, tampla mea s-a zdrobit de pamantul din

care am fost luat si buzele mele Te-au atins...

            - Te-am ales. Dar ochii Mei te pierd... Unde esti ?!

            - Parinte, m-am ascuns si cumplit ma tem.

            - Nu cumva ai gresit, ai gresit pentru-a patra oara ?!

            - Auzi-ma Doamne cand strig catre Tine. Cu vrere si cu

bunastiinta am gresit!

                                   Am gresit si acum! Pacatul adanc ma

doboara...

            - Zadarnic te chem ... Zadarnic te-am ales... Vezi bine ce

vrei si ce faci ! si maine sa nu mai gresesti.

 

Seara intunecarea fu mai adanca decat oricand si dimineata se sfii

sa rasara. Ziua de ieri si ziua de azi... cine sa stie sa mai numere

iara ?! Era pe semne a patra zi... a patra zi din noapte.

 

 

 

            - De cum frematau pasii mei spre poruncile Tale, auzul meu s-

a umplut de nadejde.

            - Vino, si-am sa-ti arat cele ce inca urechea n-a auzit

niciodata si ochiul nicicand n-a vazut...

            - Pazeste-ma Doamne, Parinte, ma iarta, ca iata si azi ti-am

gresit !

            - Oh, neam pagan, neam necredincios! Pana cand am sa-

nteleg ?! Pana cand ?!

            - Vad Doamne ... stiu... Dar maine n-am sa mai gresesc !

            - O, biet de tine ! Te iert ! Si vreau de-acum nicand sa nu

te poticnesti.

 

Si a fost seara si a fost dimineata... ziua a cincia

 

 

 

            - De cum m-ai iertat inima mea s-a umplu de durere...

            - Vino, si-am sa-ti arat cele ce inca la inima omului inca

nu s-a suit !

            - Indura-te Doamne, ca pier in faradelegile Mele...

            - De ce te temi ?! De ce te necajesti ?!

            - Sunt iarasi astazi in pacate Doamne... si zac intunecat de

patimi ...

            - Juratu-M-am ca vei muri ! Si ai sa stii ca inima ta va sta

deapururi sub toiagul dreptatii Mele. Teme-te !

 

Seara s-a dus si dimineata s-a dus si ea - a fost a sasea zi.

 

 

 

            - De cum am înteles dreptatea Ta oasele mele s-au topit de

durere ...

            - Ridica-te !

            - Ochii mei au slabit de suferinta si duhul meu s-a

intunecat, si mainile mele au slabanogit, si buzele mele s-au uscat,

si auzul meu s-a stins si inima mea s-a intristat pana la moarte...

            - Ridica-te si mergi la Judecata !

            - Doamne, nu cumva sa intri la judecata cu mine ! Caci in

pacate sunt zamislit si in pacate zac pana-n ziua de astazi. Gresit-

am iarasi si nu e chip sa inteleg de ce ... !

            - Adevarat, adevarat iti spun: nu te cunosc pre tine ! Si

iata, maini intinse pandesc afara sa te duca unde nu-ti este voia. E

cea din urma zi ! E ziua cea din urma! E ziua judecatii tale...

            - Mai da-mi o zi Stapane, macar o zi mai da-mi !

 

Si a fost seara si a fost dimineata - ziua a saptea. Zilele

probegiei mele s-au dus...

 

            Dumnezeu se odihnea de lucrurile sale....

            Eu tremuram !

            Un inger cu glas de temut m-a luat de umar si mi-a spus:

                                                                                             

                                   - Sa mergem !

            O tristete adanca imi incerca tot trupul. Maruntaiele mi se

topeau de spaima. Tamplele imi ardeau si mi se zvarcoleau ca niste

serpi. Mut de durere paseam spre scaunul de judecata... Pe drum

ingerul imi spunea cele ce aveau sa se intample:

 

            - Vom merge inaintea Imparatului, inaintea tronului slavei

Sale. Indata vei simti in fiecare firicel al fapturii tale pedeapsa

ce ti se cuvine, vei vedea osandirea ta si vei plange amarnic.

Mainile acestei osande te vor fereca si te vor dezbraca si cu haine

de rușine te vor infasa si cu legaturi de bici si de sange te vor

lega. Iti vor infige in tample tepi si cu scorpioane vor frange

carnea ta. Cuvintele gurii tale vor pierii si durerile tale vor fi

mai cumplite decat moartea !

Pielea iti vor srunji si carnea iti vor sfasia si sangele tau va

napadi pamntul batjocorit de tine. Atunci vei vedea infigandu-ti-se

in inima ta lancea pacatului tau si trupul tau va fi strapuns pentru

neascultare. Vei fi agatat in bataia furtunii ca o trestie clatinata

de vant si vei sta in blestemele si scuiparile lumii si asa vei

muri, dupa cum Domnul ti-a spus jurandu-Se tie !

            - Sfinte ingere, pazitorul vietii mele, nu ma lasa pre

mine ! Sfinte ingere... o zi, o zi, macar o zi mai da-mi si ... n-am

sa mai gresesc !

            - E prea tarziu ! E prea tarziu ! Nu este al meu a face

bunatatea aceasta ! Domnul a spus cele ce-ai auzit si cuvintele Lui

sunt drepte: Vei muri !

            - Dumnezeu, cel cu care eu vorbeam in racoarea serii, e

Dumnezeul meu cel bun ... ! Stiu asta ! Stiu ca e bun !

            - Frate al meu, Dumnezeu e bun pentru ca e drept ! Si

dreptii vor intra in mostenirea Lui. Dreptii din Sanurile lui

Avraam...

            - Parinte Avraame...., Parinte Avraame... !!!

            - Avraam n-o sa poata sa te scape de moarte.

            - Dar cine poate sa ma scape de moarte ?!

 

            In adancul inimii mele stiam cu adevarat ca Dumnezeu e bun,

dar nu puteam intelege cum poate sta alaturi bunatatea Lui langa

dreptatea Sa cea fara atingere.

            Ma pregateam sa mor si stiam ca intru dreapta masura imi

meritam osanda deplin. Mi-era mila de neputintele mele si incercam

sa aflu ce se petrece. Urcam un povarnis. Ingerul ma parasise la

poale. In spate aveam o legatura de vreascuri ... Acolo sus simteam

ca trebuie sa fie locul de osanda... locul pedepsei mele ! In varf

Avraam, strajuia ingenunchiat, intinderile. Dinaintea lui era un

jertfelnic prelung ca un mormant de piatra.

            Fara sa ridice capul mi-a spus: - roaga-te fiul meu !

            Temator am cazut in genunchi langa el si indata lacrimile au

inceput singure sa se pravale pe obraji. Teama se risipise ! Aveam

inima grea de durere.. dar nici o teama !

            Eram ca un prunc in sanurile tatalui ...

 

                           *   *   *

 

            - Mai..., se vede ca ti-a priit fuiorul asta de aer rece de-

aici de pe colina, ca nu te mai trezeai deloc. Credeam ca ai sa ma

tii aici pana vine seara.... Ce tot strigai acolo: "Parinte

Avraame ! Parinte Avraame !" ?! Tu nu mi-ai zis niciodata pe nume !

Si de ce-ti sunt obrajii umezi ?!

            - A... Bunicule, tu esti ?!

            - Ce e fiule... ce-ti pare ?!  Credeai ca am plecat ?! Daca

nu te-as fi ferit eu de gâze si de furnici poate acum erai in patul

tau de-acasa ...!

            - Dar... ce e ?! Parca-mi povesteai ceva ?! A...  povestea

aceea cu Fiul de Împarat ...

            - Da, ti-am povestit povestea Fiului de Imparat dar... asta

e o poveste mai mult pentru oameni mari !

            - Da bunicule, dar calutul imparatului chiar avea aripi ?!

            - Mai, dar asta te framanta pe tine acuma !!? Nu copile !

Fiul împaratului a dorit sa spuna ca l-a purtat calutul  de parca ar

fi avut aripi ... si poate chiar ii crescusera aripi dupa ce isi

vazu stapanul in viatza !!

            - Pai cum se face ca ramasesera amandoi in viatza ?

            - Nu..., numai Fiul de Imparat a murit, dar puterea plina de

dragoste a Tatalui l-a ridicat din morti !

            - Dar..., zabovii eu pe ganduri, ce s-a intamplat cu

calutul ? Cum s-a intamplat ? Spune-mi bunicule !

            - Mai copile, am imbatranit si eu si uite vezi, am mai uitat

cate ceva din poveste! Calutul s-a zbatul si el cum a putut sa scape

de intunecime, caci ti-am spus, avea o legatura peste ochi. Ei...,

in clipa cand Fiul de imparat a dorit sa descalece ca sa-i dezlege

legatura ochilor si sa dea drumul calului sa plece cat mai departe

din calea prapastiei, acesta s-a smucit spre prapastie. Cu o ultima

sfortare Fiul de Imparat trase capastrul puternic intr-o parte:

calul se intoarse ridicand picioarele din fata si nechezand de

durerea pricinuita de loviturile pietrelor. Singul gand al Printului

era de-acum sa salveze calul. Era doar calul imparatului ... Cu

ultimele puteri smuci si rupse legatura de la ochii acestuia, dar in

acea ridicare luneca pe spinarea calului si se pravali printre

stanci. Calul goni singur nechezand spre ucigasi ! Acestia se

risipira.

            Intr-un tarziu calutul, ocolind colina pana jos in prapastie

isi gasi stapanul fara suflare si il planse pufaind asupra-i! Voia

pe semne sa-i faca putina caldura caci innoptase! Ce a urmat... sti

bine !

 

            Ei...! Da, ce faci ?! Tu adormi iara ?!

 

                          *    *    *

 

            Ne-am ridicat din genunchi aproape deodata. Langa Parintele

Avraam, legatura de vreascuri se risipise. Jertfeltnicul semana acum

cu un mormant deschis. Ma incercau niste presimtiri stranii. Din

dreapta mormantului Parintele ma intreba:

            - De ce tremuri ?! Ti-e frig ?!

            - Nu parinte, nu mi-e frig ! Mi-e teama !         

            - Ti-e teama ?! De ce sa-ti fie teama ?!

            - Nu stiu parinte... Nu stiu...! Eu am urcat aici cu

legatura asta de vreascuri si .... ingerul mi-a spus ca aici sus...

            - Fiule, ce credeai ?!

            - Stiam ca aici sus este locul meu de osanda. Am crezut ca

vrei sa ma ucizi ! Ingerul mi-a spus ...

            - Ei cum as face eu una ca asta cu un biet copilas ca tine ?!

            - Pai... da, dar eu... trebuia sa...

            - Copile, ai mai cerut o zi ! Asa-i ?!

            - Asa e Doamne !

            - Iata ziua a opta pe care tu o ceri !

Si indata Parintele Avraam imi intinse o bucata de panza alba ce

mirosea a mir.

            - Aceasta e o mahrama. Deschide-o ! Ai sa cunosti indata ca

cele ce ingerul ti-a spus sunt adevarate. Dar pentru ca esti prea

mic, si prea neputincios, altcineva va suferi pentru tine !

            - Cum sa fie asta ?! Doar eu am gresit ...  eu am

gresit ... !

            - Copile, tu n-ai sa-ti poti ispasi greselile toate...

 

            Mahrama se desfacu aproape singura in mainile mele dar imi

luneca indata. Cand m-am aplecat sa o ridic in locul ei am vazut un

caldaram plin de sange. In jur nimic nu mai semana cu locul

jertfirii mele. Eram intr-o multime de oameni si bunicul meu,

Avraam, ma tinea strans de mana sa nu ma piarda.

            - Aici e locul pardosit cu pietre ce se numeste in evreeste

Gabbata! mi-a spus.

            - Si de ce este adunata atata multime ?!

            - Au adus aici Un osandit la moarte si-L duc acum ca sa-l

rastigneasca !

            - Cum poate fi asta ?! Cum ?!

            - Acela patimeste acum pentru tine !

 

            Intr-o singura clipa am vazut cea mai cumplita priveliste

din lume si-am inceput sa plang. Cineva patimea asemeni spuselor

ingerului. Patimea intocmai ... asa cum eu ar fi trebuit sa indur.

            Am vazut prin multime un chip strafulgerat de durere si-am

inteles ca femeia care lacrima si isi strangea de durere mana la

piept, era mama Acelui osandit. Mi-am adus aminte de mama mea. Ma

gandeam cum ar fi putut ea rabda durerea rastignirii mele.

            Pentru cateva clipe osanditul m-a privit prin multime. Era

Fiul de Imparat din povestea bunicului meu. Il cunosteam... Era Fiul

de Imparat !

            Am vazut apoi o lacrima cazand din cer. Era o lacrima din

cer! Lacrima Imparatului. Se facea ca priveam lumea de undeva de

sus, foarte de sus. Priveam prin ochii Imparatului, prin ochii

Tatalui, si intelegeam ca nu eu, ci Tatal priveste! Doream de mult

aceasta minune, doream sa vad lumea cu ochii Lui! Era privirea Lui,

privirea Tatalui! Jos – o zare sfasietoare a durerii. Vedeam cum

departe, spre lume, se tesea un loc incetosat, tot mai incetosat.

Conturul impaienjenit se dezlipi cazand spre a lasa in adancul

oricarui inteles o privire limpede, limpede. Catre cele de jos,

brazda vazduhul lacrima Tatalui. Picatura trecu spre lume. Ochi

limpezi cautau de acum firea lucrurilor de departe. Lacrima Lui

cadea cu vuiet mare, un vuiet al durerii. Lumea se involbura

deindata. Picatura izbi locul de jos adancind in tarana sangele

Fiului.

 

            Nu departe, in bataia vazduhului, deschisa spre stihii,

strajuia ca un hotar intre pamant si cer Crucea insangerata a

pacatului meu. Pe ea, sub adumbrirea Duhului, zacea incremenit in

durerea mortii Fiul cel drag inimii Tatalui.          Am inteles ca

Imparatia din povestea bunicului meu , era o imparatie despre care

era cu neputinta sa vorbesti, pentru ca dincolo de stihii erau

lucruri de negrait: ceea ce ochiul n-a vazut, urechea n-a auzit si

la inima omului nu s-a suit...

            Dar acolo jos.... El, Fiul Imparatului .... nascut din veci

fara de mama si pogorat din ceruri sub vremi din Mama fara de tata,

zacea fara suflare. La poalele crucii, Maica indurerata saruta

ranile adanci ale picioarelor Fiului sau, pe locul unde nu se uscase

inca mirul iertarii pacatelor.

            Maica primi cea dintai Sangele impartasirii imbratisand in

moarte si dincolo de moarte pe Fiul ei, cu imbratisarea sfasietoarei

dureri a pierderii de Fiu. Durerea Fiului, sfasierea Tatalui,

intristarea Duhului clatinara lumea din temelii, sfaramand

asezamantul despartirii dintre Dumnezeu si oameni… Lacrima Tatalui

cutremura pamantul. Fiul lucra acum in moarte asezamantul prefacerii

din nou a lumii – ridicandu-ma pe mine din moarte.

 

            M-a intrebasem demult, tare demult, in ce fel s-ar vedea

lumea prin paienjenisul lacrimilor si cum s-ar putea ascunde dincolo

de ochii mei scaldati in umbre, durerea lui Dumnezeu pentru mine?!

Am aflat in ochii Imparatului tremurul iubirii si am vazut

insangerat, din adancul cel mai de jos, pe Fiul Sau incununat cu

durerea cununii de spini a pacatelor mele. Am stiut ca lacrima

Tatalui se revarsa si peste durerile pribegiei mele, fiindca si

pentru mine a plans El … a plans El si pentru pacatele mele.

 

            Fiul Lui cel inviat ma cauta acum sa-i sorb din palmele

sfaramate Lumina. Se ridicase din moarte ! Iar eu aveam la piept

mahrama inmiresmata pe care mi-o daruise bunicul meu langa mormantul

gol. Aveam semnul cel mai de pret ca Fiul ma iertase.

            Mahrama se desfacu aproape singura in mainile mele si imi

paru ca printre degete imi scapa. Eram foarte aproape s-o pierd, dar

aplecandu-ma am ridicat-o indata.

 

            Incet Avraam imi sopti la ureche:

            - Să ne rugam pruncule, sa ne rugam !

Lin ii simtii stransoarea bratelor cum m-apasa ! Calatoream in

soapta ! Bunicul ma ducea in brate spre casa ...

 

 

 

 

             

              

           

Va invitam la un forum de discutii ortodox

Nu stinge duhul !

Acasa