Home | Mihai Eminescu | Ilarion Argatu | Ilie Cleopa | Sfantul Simeon Teologul | Sfantul Ioan din Kronstadt | Sfantul Ioan Iacob | Sf Nicolae Velimirovici | Tudor Arghezi | George Cosbuc | Parintele Arsenie Boca | Sandu Tudor | Ioanichie Balan | Radu Gyr | Ioan Alexandru | Vasile Voiculescu | Lucian Blaga | Alexandru Vlahuta | Nicolae Iorga | Valeriu Gafencu | Vasile Militaru | Traian Dorz | Ion Minulescu | Zorica Latcu | Ana Blandiana | Nichifor Crainic | Petru Dugulescu | George Toparceanu | Anonim | Alfred Mosoiu | Ioan Munteanu | Pr Lucian Grigore | Petra Cristina | Mariana Pandaru Bargau | Romanita | Mihaela Vlasin | Liviu-Florian Jianu | Remus Cretan | Daniel Turcea | Acasa

Poezie-crestina

Vasile Voiculescu

           

                

               

Inima lui Dumnezeu

 

            deVasile Voiculescu

 

 

Inima a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Hristoase,

Cel Ce-Ti galgai sangele pana jos, in adancimi,

deschide-Te rugaciunilor noastre sfioase,

dulce miez al misterioasei Treimi!

 

Floare a cosmosului, Frumusete a Dragostei ne-ncetate

Spic suprem al nestinsei Lumini Dumnezeiesti,

Unic Cuvant, Eternitate in Eternitate,

dulce Fulger care pe nimeni nu orbesti,

 

nu ne lasa pe noi in bezmetica ceata,

in somnul lumii cu buimace visari:

trece-ne cu Tine din experienta la viata,

sus, in minunea marii Desteptari!

 

 

 

In gradina Ghetsmani

 

                 de Vasile Voiculescu

 

Iisus lupta cu soarta si nu primea paharul...
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Si-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, tinând grozava cupă,
Se coboara-miindu-l si i-o ducea la gură...
Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Si sub veninul groaznic simtea că e dulceată...
Dar fălcile-nclestându-si, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viată!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraistea grădinii
Si uliii de seară dau roate dupa pradă.

 

 

Stiu, fara ca sa pricep

Stiu, fără să pricep, Treimea
Si pe Ea viata îmi asez,
Cum îmi cred, cu toata adâmcimea,
Inima. pe care nu mi-o vaz:

Tainica, neistovita ei lucrare
Intr-o rana mi s-a-mpartasit:
Rodnicul de viata fără incetare
Sânge, în trei fete, dar nedespartit...

 

 

         Contemporan

 

                 de Vasile Voiculescu

 

Nu mă-nspaimânta cerul, nici pamântul;
Pe unul calc, pe celalalt il strapung;
Sunt slab, samânta care-o sufla vântul
Pe stepele vietii indelung,
Dar el mă sufla unde vreau s-ajung!

Chiar daca esti la infinit de mine,
Dar stiu ca esti si-Ti cat Imparatia,
Nu-mi mai traiesc în van nimicnicia.
O, Doamne, sunt contemporan cu Tine
Si sunt contemporan cu Vesnicia.

 

 

 

 Ia tu arcusul…

 

                 de Vasile Voiculescu


Cum insuti Tu, de veci Stapane, m-alcatuisi ca pe-o unealta
Pe care patima s-alerge ca un arcus purtat de mana,
Azi simt in suflet cum se-ncheaga si cum navalnice tresalta
Cantari, ce nu mai vor in noaptea vremelnicei sa ramana.

De-aceea scoate-mi de pe coarde calusul care la sugruma
Si lasa-ma sa tin arcusul cu mana mea tremuratoare...
Nu te uita ca sunt o biata lauta subreda de huma,
Eu simt, zbatandu-se in mine adanci cantari nemuritoare!

Dar ca sa poata sa rasune asa cum legea lor o cere,
Din plin si slobode, ca duhul ce le-a sadit neinfranate
Stapane, pleaca-Te pe coarde...si daca vezi ca n-am putere
Ia Tu, in mana Ta arcusul si canta in eternitate!

 

 

        Un fir de par

 

                 de Vasile Voiculescu


O, Doamne, trisata viata-mi trece,
Si m-a sleit misteriosu-Ti joc,
Tu stai de fata-n tot ce se petrece,
Nu Te ascunzi, dar nu Te pot gasi deloc.

Caci departarile de Tine nu-s departe,
Esti pretutindeni, ierti, indrepti, mangai,
Un fir de par de Tine ma despatre
Si totusi dincolo de orice fel de dincolo ramai.

 

 

 

 

 

Călătorie spre locul inimii

 

 

          Tâlhar

 

                 de Vasile Voiculescu

 

 

Doborât de ananghii, la poalele Tale
Doamne, nu mai ştiu să mă rog, nătâng.
Mă strivesc munţi de angarale;
Ce ţi-aş putea cere? Parale?
Bat cu fruntea ţărâna şi plâng.
Zac, aşa despuiat, dosădit.
Dar cozile ochilor îmi fug viclene
Şi iscodesc pe sub gene
Dincolo de roata pământului zgârcit...
Ce de avuţii ai strâns, Părinte,
Acolo, sus, în ţărmurile sfinte!
Gânduri păgâne îmi dau ghes...
Nu mă mai rog... Doamne, ai înţeles:
Cum te-aş prăda! Cucernic tâlhar,
Aş sări hoţeşte pe o fereastră
În împărăteasca Ta bazilică albastră,
Să jăfuiesc dumnezeieascul altar.
Nu mă ispitesc necuprinsele Tale taine,
Putere, slavă, minune, har,
Nici ale îngerilor aurite vestminte,
Deşi n-am haine,
Nici înţelepciunea Ta, deşi n-am minte,
Ţi-aş lăsa raiul şi stelele neatinse,
Nu-mi trebuiesc nemurirea cu vieţi nestinse,
Nu jinduiesc nimic, la nimic alt nu m-aş bucura,
Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar:
Din toată holda de splendoare,
Din visteria de frumuseţi şi odoare,
Cu inima mea cutezătoare,
Doamne, numai Dragostea Ta aş fura...

 

      1951, iunie 2, Bucureşti

 

 

 

 

        Prizonierul

 

                    de Vasile Voiculescu

 

Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea
Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică...

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi...
- Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea -eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!
-Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea...

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier...
- "Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă" - Ah, gemui, pier...

O clipă, inima mi se făcuse Cer.

 

Duminică, 2 decembrie 1951, Bucureşti

 

          Strig

 

             de Vasile Voiculescu

 

Nu stiu să mă rog, că nici cuvântul
Şi nici cugetele nu-şi au rost.
Prin închipuire-mi bate vântul,
Mîinilor în darn cer adapost,
Aş psălmi, n-am ghiers şi nu ştiu cântul.

Fac ca pomul, iarna, în grădină
În pamânt genunchii mi-i înfig
Şi cu inima-nălţată spre lumină
Tac şi-aştept ca soarele să vină...
Iar în viscole, mă vaier şi Te strig.

(joi, 29 aprilie 1954, Bucuresti)

 

 

          Nebiruita armă

 

             de Vasile Voiculescu

 

În van luptam cu sabia mea slabă,
Mă răpunea duşmanul nempăcat,
Cînd Te-am chemat în ajutor şi-n grabă
Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat.

Pot tăbărî de-acum asupra-mi zbirii:
Lăsându-mi, Doamne, cuget pur de prunc
Mi-ai prins în mâna praştia iubirii
Ca în vrăjmas cu inima s-arunc.

Rugăciunea

Ceresc bumerang al sufletelor noastre,
Fulger ţintit de inimă spre Dumnezeu,
Tu, rugăciune, biruitoare mereu
Peste orice înfrângeri, orice dezastre

Străbaţi genuni, la Domnul te sui
Şi de-L atingi te întorci îndată
Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată
De toate bogăţiile milelor Lui.

 

(marţi, 25 mai 1954, Bucureşti)

 

                    Ştiinţa

 

                       de Vasile Voiculescu

 

Primeşte lacrima amarelor căinţi
Şi iartă-mă că Te-am vândut, Iisuse...
Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,
Ci spre mândria proastei mele minţi,
Pentru-ngâmfarile ei: Si cât de sus esti!

Căci Cerurile-Ţi cu minuni în ele
Din inima în cap cercai să-mi mut...
Dar, jos aici, în gândurile mele
Înaltele misterioase stele,
În pietre şi pământ s-au prefăcut.

Şi-n creieri port cenuşile lor grele.

(25 septembrie, 1954, Bucuresti)

Crucea-Jug

Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,
De Tine-n veci acuma nu mai fug,
Adânc cerbicea inimi-mi plec jos
Şi sub povara Ta cerească mă înjug.

Stau să mă mîne Domnul unde-o vrea
Cu biciul Său de Duh atât de drag;
Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea
Când ştiu că brazda mântuirii trag.

 

(luni, 27 septembrie 1954, Bucureşti )

 

 

          Fratele

               

               de Vasile Voiculescu

 

  Ca oarecând Iosif cel drept
Primindu-şi fraţii-n falnicu-i palat
Ştergea cu plâns mîrşavul lor păcat,
Îi dezmierda şi îi strîngea la piept,

Aşa-ntinzîndu-şi braţele în jos
Ne-aşteaptă-n praguri de eternitate
Dumnezeiescul nostru Frate
Iisus Christos.

 

(30 septembrie 1954, Bucureşti)

 

               Amputatul

 

                          de Vasile Voiculescu

 

Ştiu un schilav, bătrân cerşetor, care,
Ciung din copilărie, când stau să-l ascult,
Chiar şi acum peste sumedenie de ani,
Se plânge că mereu îl doare

Braţul lipsa si mâna, pe care nu le mai are,
Ca un duh statornic acolo, al cărnii pierdute de mult.
Este în mine o durere tirană
A mea...şi nu pot s-o pipăi.
E aici...şi totuşi parc-a plecat.
Stăruie, ca a schilodului în golul viu; arde, diafană:
Doamne, Tu mă dori ca o neadormită rană
Dintr-un tainic mădular de mult retezat.

 

(miercuri, 18 mai 1955, Bucuresti, în spital)

 

 

                    Prăpastia

 

                                  de Vasile Voiculescu

 

Cei ce înca Te caută deznădăjduiti, zic
Că între Tine şi noi netrecute prăpastii străjuiesc.
Mulţi, întorşi din cale, te tăgăduiesc.
Câţi Te-au aflat zâmbesc şi nu spun nimic.

Doamne, unde încep abisurile acele?
Ce drum s-apuc, oricât de lung?
Nu cruţ nimic, numai s-ajung,
La marginea Ta, să m-arunc în ele.

Deodată, o spaimă mă ţine,
O bănuială strivitor de grea:
Prăpastiile Tale încep chiar din mine,
Dintru-nceput deschise în inima mea.

 

(vineri, 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)

 

       Cu Domnul la masă

 

                        de Vasile Voiculescu

 

Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia
Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pântec.
Pe urmă, că nu-ţi place jocul, bucuria:
M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec.

Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,
Tu, Domnul marelui praznic al vietii, ne dai povaţă:
Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine,
Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!


(vineri 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)

 


         Te aştept: intră

 

                         de Vasile Voiculescu

 

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.

Crdeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

 

         (duminica, 4 noiembrie 1956)

 

 

 

 

     

          Tiparul

 

                 de Vasile Voiculescu

 

Tu care smulgi tiparii din namolurile noastre
Si impinsi de un fără de impotrivire alean
Ii intorci peste orice stavile si dezastre
Sub meridianele pururi albastre
La bastina lor calda din Ocean,
Nu ne uita în aceste tarâmuri cu vina
Tipari nostalgici unor tarâmuri sfinte
Stramuta-ne-n bastina noastra cea din-nainte
Acolo unde-am văzut paradisiaca lumina
In oceanelei nesfârsitei fericiri din sânul Tau, Parinte.

 

 

 

           Doamne

 

                 de Vasile Voiculescu

 

In virful copacului Tau sint o floare...
Pe cea mai inalta ramura a lumii
Ma leagan in talazul de azur si soare.
Slava Tie ca n-am ramas in temnita humii,
Ci sloboda, spre cer, infloritoare
Inima mea nu mai intirziie:
Zbucneste afara in limpezi petale
Sa lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburatoarelor imparatiei Tale.
Petala mi-e cu aripa ruda,
Miresme, cintec gata sa s-auda.
Zimbesc sub luceafar visarile-mi grele,
Beau apele lunii, se umfla in ele
Paunii noptii cu cozile-n stele.
...Scuturati-ma vinturi mladii ori haine,
Singura moartea e o dincolo de fire
Prapastie cu adinc de fericire.
Furtuna extazului ma va urca, poate,
Peste vamile si stavilele toate,
Intr-o pala de parfum, Doamne, pina la Tine,
Cerul arunce-mi inapoi jos ruina.
Floarea cazuta din imparatie
A vazut Cerul si a sarutat Lumina.

 

 

          CLXXXIII

 

                 de Vasile Voiculescu

 

Mereu cersim vietii ani mai multi, asa-s nestire,
Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,
Si încă nu-ntelegem că fără de iubire
Se vestejeste Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul subred să-si tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheată si-l răsădim îcremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine si m-arunci,
Minunile iubirii n-au staile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând si ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-as zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-as scula din moarte ca să alerg la tine.

 

 

         

    Batea la poarta cerului ...

 

                 de Vasile Voiculescu


Batea la poarta cerului o raza,
Batea sfios si-ncet ca o streina...
Tarziu, un inger a deschis sa vaza
Si-a stat uimit de palida lumina.

Era o biata raza scaparata
Dintr-un adanc de minte omeneasca,
Ce strabatuse calea-nfricosata
De la pamant la granita cereasca.

Parea atat de trista si umila,
Dar totusi credincioasa si curata,
Ca ingerul a tresarit de mila
Si-a prins-o bland de mana tremurata.

Apoi, grabit a luat-o-n cer cu dansul
Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora;
I-a podidit pe toti, privind-o plansul
Si-au strans-o-n brate toti ca pe o sora!

Ea le-a zambit stergandu-le plansoarea
Si s-a rugat apoi de ei fierbinte
S-o-nfatoseze bunului Parinte
Ca sa primeasca binecuvantarea;

- "Stapane vesnic, datator de viata,
Din ce-ntuneric ma-naltai la Tine.
Din ce prapastii crancene de gheata,
Din ce vartej de patimi si ruine!

Cat am luptata cu oarba ratacire,
Cu nebunia surda si pacatul
dar n-am putut sa saman o sclipire
In largul noptii stapanind de-a latul.

Si-n van am ars un creier, nendurata,
Ca pe-o festila, fara de crutare,
Invinsa, goala, stinsa, spulberata
Doar in surghiun gasesc acum scapare.

Sa pot s-ajung la cerurile albastre,
Ca dintr-o grea catusa ce ma strange
Am strabatut prin veacuri de dezastre
Si-abia trecui oceane-ntregi de sange!"

Cum sta, smerit in fata stralucirii,
Silita ochii sarbezi sa si-i plece
Sarmana raza - far al omenirii,
Parea o umbra lanceda si rece.

- "Tu vii aicea singura si-nvinsa?"
Grai cel vesnic, nevazutul Tata...
"Tu fugi de teama sa nu fii stinsa?
Dar cand s-a stins lumin-adevarata?

De te-am trimis in lumile-n vrajbite
Nu te-am chemat, cu pumnii strasi si goi:
Ca pe-un manunchi de raze impletite
Eu te-asteptam, s-aduci pe toti la noi!

Dintr-un biet sambur'nabusit in fasa,
Din scapararea unei minti senine
Sa fi crescut o mare uriasa,
Sa porti pamantul insusi pan'la Mine!

Plangand stinghera si tremuratoare,
C-ai fost infranta vii sa-mi dai de stire?
Nu te primesc saraca si datoare!
Cui ai lasat bogata mostenire?"

Mergand apoi spre raza-mbarbatata
I-a sarutat obrajii amandoi:
- "Copila mea, fii binecuvantata,
Ia-ti deci putere si-ntoarce-te-napoi!

Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina
Sa-l paraseasca ostile ceresti,
Tu sa ramai, caci tu esti doar lumina
Si nu traiesti decat cand stralucesti!"

 

 

Acasa

                

Va invitam la un forum de discutii ortodox

Nu stinge duhul !

Acasa