Călătorie spre locul inimii
Tâlhar
de Vasile Voiculescu
Doborât de ananghii, la poalele Tale
Doamne, nu mai ştiu să mă rog, nătâng.
Mă
strivesc munţi de angarale;
Ce ţi-aş putea cere? Parale?
Bat cu fruntea ţărâna şi plâng.
Zac,
aşa despuiat, dosădit.
Dar cozile ochilor îmi fug viclene
Şi iscodesc pe sub gene
Dincolo de roata
pământului zgârcit...
Ce de avuţii ai strâns, Părinte,
Acolo, sus, în ţărmurile sfinte!
Gânduri
păgâne îmi dau ghes...
Nu mă mai rog... Doamne, ai înţeles:
Cum te-aş prăda! Cucernic tâlhar,
Aş
sări hoţeşte pe o fereastră
În împărăteasca Ta bazilică albastră,
Să jăfuiesc
dumnezeieascul altar.
Nu mă ispitesc necuprinsele Tale taine,
Putere, slavă, minune, har,
Nici ale îngerilor
aurite vestminte,
Deşi n-am haine,
Nici înţelepciunea Ta, deşi n-am minte,
Ţi-aş lăsa
raiul şi stelele neatinse,
Nu-mi trebuiesc nemurirea cu vieţi nestinse,
Nu jinduiesc nimic, la nimic alt nu
m-aş bucura,
Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar:
Din toată holda de splendoare,
Din
visteria de frumuseţi şi odoare,
Cu inima mea cutezătoare,
Doamne, numai Dragostea Ta aş fura...
1951,
iunie 2, Bucureşti
Prizonierul
de Vasile Voiculescu
Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă
s-o ia.
O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast
supus:
O fi boala, o fi moartea
Nu mă răvrătesc, asta mi-e
partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică,
mică...
Într-o noapte paşii largi, tot mai largi...
- Domol, inimă,
că te spargi.
Strig la ea -eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi
spună:
Omule, scoală, este El!
-Care El? Cine? Stai niţel!
El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea...
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă
inundă bucuria:
- Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier...
-
"Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă" - Ah, gemui, pier...
O clipă, inima mi se făcuse Cer.
Duminică, 2 decembrie 1951, Bucureşti
Strig
de Vasile Voiculescu
Nu stiu să mă rog, că nici cuvântul
Şi nici cugetele
nu-şi au rost.
Prin închipuire-mi bate vântul,
Mîinilor în darn cer adapost,
Aş psălmi, n-am ghiers
şi nu ştiu cântul.
Fac ca pomul, iarna, în grădină
În pamânt genunchii mi-i
înfig
Şi cu inima-nălţată spre lumină
Tac şi-aştept ca soarele să vină...
Iar
în viscole, mă vaier şi Te strig.
(joi, 29 aprilie 1954, Bucuresti)
Nebiruita armă
de Vasile Voiculescu
În van luptam cu sabia mea slabă,
Mă răpunea duşmanul
nempăcat,
Cînd Te-am chemat în ajutor şi-n grabă
Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat.
Pot tăbărî de-acum asupra-mi zbirii:
Lăsându-mi, Doamne,
cuget pur de prunc
Mi-ai prins în mâna praştia iubirii
Ca în vrăjmas cu inima s-arunc.
Rugăciunea
Ceresc bumerang al sufletelor noastre,
Fulger ţintit de inimă
spre Dumnezeu,
Tu, rugăciune, biruitoare mereu
Peste orice înfrângeri, orice dezastre
Străbaţi genuni, la Domnul te sui
Şi de-L atingi te
întorci îndată
Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată
De toate bogăţiile milelor Lui.
(marţi, 25 mai 1954, Bucureşti)
Ştiinţa
de Vasile Voiculescu
Primeşte lacrima amarelor căinţi
Şi iartă-mă
că Te-am vândut, Iisuse...
Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,
Ci spre mândria proastei mele minţi,
Pentru-ngâmfarile
ei: Si cât de sus esti!
Căci Cerurile-Ţi cu minuni în ele
Din inima în cap cercai
să-mi mut...
Dar, jos aici, în gândurile mele
Înaltele misterioase stele,
În pietre şi pământ s-au
prefăcut.
Şi-n creieri port cenuşile lor grele.
(25 septembrie, 1954, Bucuresti)
Crucea-Jug
Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,
De Tine-n veci acuma nu mai fug,
Adânc
cerbicea inimi-mi plec jos
Şi sub povara Ta cerească mă înjug.
Stau să mă mîne Domnul unde-o vrea
Cu biciul Său de
Duh atât de drag;
Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea
Când ştiu că brazda mântuirii trag.
(luni, 27 septembrie 1954, Bucureşti )
Fratele
de Vasile Voiculescu
Ca oarecând Iosif cel drept
Primindu-şi fraţii-n falnicu-i
palat
Ştergea cu plâns mîrşavul lor păcat,
Îi dezmierda şi îi strîngea la piept,
Aşa-ntinzîndu-şi
braţele în jos
Ne-aşteaptă-n praguri de eternitate
Dumnezeiescul nostru Frate
Iisus Christos.
(30 septembrie 1954, Bucureşti)
Amputatul
de Vasile Voiculescu
Ştiu un schilav, bătrân cerşetor, care,
Ciung din copilărie,
când stau să-l ascult,
Chiar şi acum peste sumedenie de ani,
Se plânge că mereu îl doare
Braţul lipsa si mâna, pe care nu le mai are,
Ca un duh statornic
acolo, al cărnii pierdute de mult.
Este în mine o durere tirană
A mea...şi
nu pot s-o pipăi. E aici...şi totuşi parc-a plecat.
Stăruie, ca a schilodului
în golul viu; arde, diafană:
Doamne, Tu mă dori ca o neadormită rană
Dintr-un tainic mădular
de mult retezat.
(miercuri, 18 mai 1955, Bucuresti, în spital)
Prăpastia
de Vasile Voiculescu
Cei ce înca Te caută deznădăjduiti, zic
Că între
Tine şi noi netrecute prăpastii străjuiesc.
Mulţi, întorşi din cale, te tăgăduiesc.
Câţi
Te-au aflat zâmbesc şi nu spun nimic.
Doamne, unde încep abisurile acele?
Ce
drum s-apuc, oricât de lung?
Nu cruţ nimic, numai s-ajung,
La marginea Ta, să m-arunc în ele.
Deodată, o spaimă mă ţine,
O bănuială
strivitor de grea:
Prăpastiile Tale încep chiar din mine,
Dintru-nceput deschise în inima mea.
(vineri, 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)
Cu Domnul la masă
de Vasile Voiculescu
Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia
Şi-mi pedepsii
în ajunări păcătosul pântec.
Pe urmă, că nu-ţi place
jocul, bucuria:
M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec.
Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,
Tu, Domnul
marelui praznic al vietii, ne dai povaţă:
Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu
Tine,
Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!
(vineri 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)
Te aştept: intră
de Vasile Voiculescu
Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n
piept numai podoabă!...
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o...şi mi-a rămas
nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă fără de rost,
inimă răsfăţată.
Crdeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte
inima mai presus de greul vieţii!
Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai
de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări
la cer, punţi peste veacuri!
...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum
poţi...Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.
(duminica,
4 noiembrie 1956)